O seară din aceea despre care te intrebi: ce mi-ar putea aduce nou? Și dintr-o dată un colţ de postare îţi spune că trebuie sa găseşti în tine puterea să te duci măcar până acolo. Între librăria Humanitas şi Biserica Kretulescu unde, cu munţii de cărţi în spate şi ingerii atât de dragi lui în faţă vorbeşte Andrei Pleşu. Un om căruia dacă i-ai aduce laude ai săvârşi o impietate; în plus, s-ar uita la tine pe sub sprâncenele dilematice şi ţi-ar spune că te iei prea în serios…
Îngerul lui glumeţ a vrut ca data sa de naştere să fie 23 august; cu cel puţin două consecinţe. În libertatea anilor ‘90 toate ziarele au cenzurat din CV-ul ministrului Culturii această dată, iar “Joia linguriţelor” de săptămâna asta s-a ţinut miercuri. Insuficientă devansare pentru a evita un “La mulţi ani“ public…
Vorbeşte despre ignoranţă, despre suficienţa inteligenţei, despre solemnitatea prostului, despre totalitarismul ambiţiilor personale, despre ştiinţa rară de a vedea esteticul atât în lucrurile admirabile cât şi in cele fără noimă (“recunosc că uneori rămân hipnotizat câte 2-3-4 ore în faţa lui Dan Diaconescu: nu mă pot hotărî dacă este prostie, manipulare sau nebunie extremă; orice ar fi, atinge sublimul”). Şi despre toate cu o ironie molipsitoare si o permanentă implicare a publicului de genul: puteţi gândi altfel, dar măcar gândim împreună.
Trăim în plină nebunie a numărării “sufletelor moarte” ale lui Gogol: iobagi morţi în fapt, vii in scripte, care asigurau posesorilor ruşi avizi de privilegii şi titluri nobiliare ascensiunea râvnită pe scara socială. Toţi vrem cu aviditate să avem dreptate şi uităm că semnul intrebarii are la picioare chiar punctul pe care îl punem de multe ori cu atâta fervoare inchizitoriala peste spusele noastre. În seara asta o prăjitură cu dulceaţă, zâmbetul sugubat al lui Pleşu, dulci-amar-aducerile aminte ale lui Liiceanu și senzaţia generală de complicitate a 200 de oameni ascunşi între litere şi sfinţi mi-au spus că se poate. Se poate bine, se poate fără ură, se poate frumos. Pentru copiii noştri.