„Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras).
Dar când organismul uman îşi pierde măsura? Excesul poate afecta, într-adevăr, atât conştiinţa cât și fibra intimă a omului, cu efecte diferite. Ego-ul nemăsurat invadează viața celor din jur, iar înmulțirea necontrolată a celulelor poate invada viața proprie, purtând numele de cancer.
Neplăcut chiar şi să citiţi acest cuvânt, nu-i așa? Unii îi spun „rac”, alții „tumoră cu celule femeiești” (cele cu „celule bărbătești” fiind popular considerate benigne). Doctorii îi spun neoplazie, tumoră malignă sau în diverse alte feluri nepătrunse pentru înțelesul bolnavilor. Celulele unui anumit ţesut încep să prolifereze la un moment dat prea rapid, sub forme modificate, imature şi consumatoare de spaţiu şi energie, atât local cât şi la distanţă. Se produce astfel o expansiune în exces a tumorii, neguvernată de legile “democratice” ale organismului, pe care îl sfidează.
Sec, unul din 4 europeni poate fi atacat în cursul vieţii de acest imperiu al răului.
Orice război de invazie are cauzele lui care ţin atât de pofta agresorului cât şi de slăbiciunea victimei.
Forțele invadatoare pot folosi agenții cancerigeni “infiltraţi” în corpul victimei; aceşti spioni pregătesc viitorul atac prin poluare, alimente cu conservanţi periculoşi, prin tutun, sau sub forma unor viruși predispozanţi. ”Războiul psihologic” atât de discutat astăzi intervine în producerea cancerului fie prin arma convenţională a stressului cotidian, fie prin marile încercări ale vieţii, afectând sistemul de apărare al victimei. “Agenţii de influenţă” trebuie deconspiraţi şi “condamnaţi” la dispariţie.
“Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”… Pe lângă identificarea posibilului pericol extern, nu trebuie uitată culegerea de informaţii şi pregătirea armatei proprii. Istoricul familial ne poate spune în ce teritoriu al organismului s-au desfăşurat eventualele atacuri ale cancerului asupra părinţilor, bunicilor sau fraţilor; repetarea istoriei POATE fi evitată de această dată prin efectuarea unor analize genetice care ne pot semnala pericolul. Corpul nostru POATE fi “fortificat” prin sport, alimente cât mai naturale şi, mai ales, dobândirea unui zâmbet spre noi înşine, fără a ne lăsa dominaţi de tumultul exterior. În istorie, nu puţine ţări cu armată puternică au fost atacate pentru că starea psihicului national era la pământ!
Nici un război nu seamănă cu altul. Agresiunea cancerului poate fi bruscă, sub forma unui “blitzkrieg” brutal, cu simptome revărsate dureros şi invalidant în câteva zile asupra organismului, sau se poate desfăşura treptat, tăcut, dar nu mai puţin periculos; sunt nenumărate cazuri de pacienţi care s-au prezentat la medic în stadii avansate ale unor tumori, cu simptome aparent neglijabile, dar apărute de ani de zile (“dar nu m-a durut, domnu’doctor”). “Simplă greaţă”, “banală astenie”, “trecătoare constipaţie”???? Treceţi-le prin filtrul medicului de familie sau al medicului specialist! Doar ei pot înlătura ghilimelele acestor expresii… după efectuarea unui consult şi a unor investigaţii necesare. Nu vă puteţi autoprescrie o ecografie sau o colonoscopie… aşa cum nu foloseşte în război să trimiţi un avion de observaţie când inamicul te atacă utilizând rachete intercontinentale. Nu uitaţi controalele periodice fie şi fără motiv – îţi păzeşti graniţele şi dacă nu te ameninţă nimeni!
Diagnosticul de certitudine al cancerului, indiferent de localizarea lui , poate fi stabilit NUMAI după obţinerea unei probe de ţesut (prin investigaţie sau operaţie) care să permită efectuarea unui examen histopatologic, “la microscop”. NUMAI atunci se poate comunica pacientului diagnosticul.
Este poate cel mai greu moment din viaţa unui bolnav… şi nu de puţine ori şi dintr-a unui medic. Dar acest moment trebuie asumat de către amândoi, nu numai în privinţa consecinţelor neplăcute, cât mai ales prin prisma A CEEA CE E DE FĂCUT. Bolnavul cu acest diagnostic NU ESTE SINGUR în faţa inamicului. Lupta va fi dură, dar NU FĂRĂ SPERANŢĂ. Măsura ei este dată de familie, de prieteni, de echipa medicală… şi, nu mai puţin, de bolnav însuşi.
În secolul 21, secolul conflictelor armate “inteligente” (!?), ŞI războiul împotriva cancerului se face folosind arme psihologice, informatice, înalt tehnologice.
Printre cei mai importanţi în acest război cu răul sunt soldaţii din prima linie: medicii de familie. Grăniceri la hotarele sănătăţii, ei sunt primii care iau contact cu chipul hâd al bolii; şi acest chip este de foarte mult înşelător. Constipaţie apărută “peste noapte”, scădere în greutate rapidă sau oboseală nejustificată? Ele pot fi tot atâtea “semnale de alarmă” pentru un medic de familie care cunoaşte bine istoria bolnavului. “N-a vrut să-mi dea tratament, mi-a dat nişte analize şi m-a trimis la medicul specialist, a vrut să scape de mine…”. Nimic mai greşit. Medicul de familie ŞTIE că anumite simptome, apărute într-o asociere specifică la o anumită vârstă, la bolnavi cu un istoric sugestiv, sunt OBLIGATORII de cercetat, precum oricare mişcare neobişnuită în rândul trupelor inamice. El ştie de asemeni că, în cazul unei neglijări a bolii, laxativele şi vitaminele sunt la fel de utile împotriva unui eventual cancer precum cavaleriştii polonezi împotriva tancurilor germane, în al doilea război mondial. “Trebuie să umblu după analize/endoscopie/ tomograf” îşi poate spune bolnavul; da, poate fi costisitor în bani şi timp în sistemul sanitar de azi. Dar importanţa pe care societatea o acordă sănătăţii noastre nu este aceeaşi oare cu cea pe care i-o acordăm fiecare dintre noi?
Odată declanşată alarma de atentul medic de familie (căruia îi revine astfel un mare merit în evitarea unui “atac prin surprindere”), intră în acţiune “trupele specializate”. Stabilirea diagnosticului poate fi făcută prin puncţii-biopsie (adevărate incursiuni rapide în teritoriul inamic) de către medici de diferite specialităţi, în funcţie de localizarea cancerului. Confirmarea de către anatomopatolog a malignităţii ţesutului recoltat determină începerea tratamentului.
Deoarece cancerul nu “respectă” legile unei boli benigne, suntem îndreptăţiţi să purtăm războiul împotriva lui cu toate mijloacele posibile. Astfel, pe lângă arma convenţională a chirurgiei, putem folosi chimioterapia şi radioterapia, două posibilităţi cu nume antipatice din cauza utilizării lor, dar care pot limita şi chiar distruge boala canceroasă. Dacă este să continuăm comparaţia începută, chirurgul duce un război de cucerire rapidă, fie ea limitată sau extinsă, care are caracterul său eroic şi cavaleresc în ochii pacientului. Dar acest teritoriu eliberat trebuie menţinut, lărgit şi administrat în timp, cu răbdare şi uneori cu efecte adverse, dar necesare, prin mijloacele chimio- şi radioterapice recomandate de medicul oncolog. Acesta nu este numai un “comandant” al armelor neconvenţionale ci şi “strategul” întregului conflict. Medicul oncolog are astfel menirea de a stabili şi coordona operaţiunile întregii echipe medicale. Este, de altfel şi cel care se confruntă cu stadiile avansate de boală şi cu pierderile umane, inevitabile ca în orice război.
A fi medic înseamnă să crezi, zi de zi, că omul de lângă tine se va însănătoşi. Mai mult decât atât, acest crez este transmis pacienţilor; după posibilitatea acestora de a-l primi şi după capacitatea doctorului de a-l oferi. La sfârşitul unui tratament sau operaţii, ştiind că am făcut tot ceea ce era OMENEŞTE posibil ( şi după cum am arătat, SE POATE), încredinţăm pacientul unei alte puteri . A CREDE CĂ TE FACI BINE este arma cea mai puternică în războiul împotriva cancerului şi poate fi cea mai înaltă formă a unei credinţe, indiferent de coloratura ei religioasă. Dumnezeu poate fi nu numai în idealuri înalte sau catedrale, ci şi în dorinţa de a te bucura de zâmbetul oamenilor din jurul tău, în fiecare zi.
La începutul Săptămânii Mari, să ne amintim că acum mai bine de două mii de ani, Isus a spus unui orb căruia i-a redat vederea:
“Du-te, credinta ta te-a mântuit” .