Șase ani de facultate, 5 ani de rezidențiat, 4-5 ani de pregătire a primariatului; cursuri, conferințe, congrese pentru dobândirea unei meserii adulate și contestate peste măsură; de ce? Pentru că intră în contact cu momentul de maximă vulnerabilitate al unui om: boala; poartă deschisă larg către viața pacientului, pe care intrăm cu respect și generozitate.
De ce chirurg?
Pentru că, pe lângă a fi medic pentru a trata, studenţii te vor profesor, aparatele din sală – inginer, boala – judecător, drepturile tale – avocat, suferinţa pacientului – psihoterapeut, iar nevoia de supravieţuire – specialist în PR… Să mai spunem de clasica imagine de croitor sau de neştiuta și inevitabila postură de vidanjor…?
Dar noi, medicii, cum ne prevenim bolile sufletului? Cum ne vedem? Cum ne tratăm?
Ne vedem prin ochii copiilor noștri, de o sinceritate cotropitoare când deschidem prea larg ferestrele spitalului și lovim uneori mâna pe care ei o întind în fiecare zi spre noi.
Ne prevenim prin întrebările studenților și rezidenților veniți lângă noi să învețe nu numai să fie medici, ci și să trăiască frumos fiind medici.
Ne tratăm prin tonul vocii unui fost pacient care ne spune: „Mulțumesc domnule doctor, că m-ați tratat și că m-ați înțeles”.
Dragi oameni, noi, medicii, nu suntem salvatorii voștri, pentru că nu sunteți victimele vieții.
Suntem doar mecanici ai unei mașini de formula 1, produsă de o Firmă de Top, fără termen de garanție.
Aveți grijă de ea și de motorul ei, sufletul!