Într-o veșnică hăituire de șocuri vizuale și auditive, zeul televiziunii poate fi mulțumit.
Trosnetul ligamentului Cristinei (răsunător, deși neauzit), a „spart sticla”.
Undeva, între răsucirea înfiorătoare pe parchet a piciorului drept și strigătul de durere s-a pierdut o medalie.
Medalia Cristinei.
Fata care mobilizează, care își asumă, care înscrie.
Care e cea mai bună de ani buni, fără pufnitul disprețuitor la adresa naționalei al unora care lovesc cu piciorul și mingea și gramatica.
Care și-a impus ambiția și voința între alte fete frumoase și talentate.
Pentru ele fiecare decembrie nu este nici luna Mall-urilor nici succesiunea parada-sarmale- televizor, ci examen european sau mondial.
Medalia Cristinei există, doar s-a rătăcit.
Cu fiecare voltă scrâșnită a Crinei,
cu fiecare plutire nesfârșită a Valentinei sau Laurei,
prin fiecare înălțare a Melindei,
cu orice îmblânzire a mingii de către Iulia sau Denisa,
după vrăjile Elizei,
trezită de fast-engleza simpatică a lui Ambros,
Medalia Cristinei va apare, cea mai frumoasă oglindă a acestor fete care îl fac pe Moș Crăciun să plece în fiecare an cu 3 săptămâni mai devreme de la Pol.