Pleosc-pleosc!… ”tovarășa îmi articula degetele cu rigla pentru caligrafia mea de scrib revoltat pe faraon. Nu a reușit în 4ani să mă facă să scriu mai frumos, ci mai mult. Aveam să aflu, la liceu, de forma fara fond, introdusă de politicienii postunioniști pentru a da o coajă amalgamului de clase, umilințe și mofturi rezultate după Unirea Principatelor și un miez savuros pieselor lui Caragiale.
Și dacă românii au mușcat cu poftă atunci din fructul oprit al unei democrații iluzorii, de ce nu ne-ar rămâne și acum intre dinți semințele lui?
Ne „scriem” zilnic unul altuia (alteia) ?
Nu, ne tastăm, aducând la un numitor comun ascuțișurile sau coborâșurile scrisurilor noastre din copilărie: grafii grăbite, aplecate de viteza poftei de a trăi sau semețe, cu idealuri încă păstrate; rânduri ambițioase, urcând spre zenitul paginii sau dimpotrivă, coborând in griul nesiguranței de sine; litere vioaie, trădând spiritul năvalnic al celor ce le așterne, sau lăbărțate indecent pe sofaua albă , într-o întoarcere a traiului fanariot; și, nu în cele din urmă, greșelile de ortografie care ieșeau mult mai iute la iveală în timpuri în care „softul” gramaticii limbii române ținea locul autocorrectului și argoului de facebook.
Nostalgie de grafolog amator?Nu. Azi, în țările „civilizate” visul tovarășei învățătoare s-a indeplinit: toți copiii din clasele primare vor face invariabil litere de aceeași mărime sau grosime, pentru că scrisul de mână, considerat revolut și (evident!) discriminatoriu, a fost înlocuit de tastatură chiar și pentru elementara ”Ana are mere” în varianta locală.
”Scrieți, băieți, numai scrieți!”
Am rezolvat-o, domnule Heliade Radulescu, scriem toți în draci; în aceeași formă, chiar dacă în fonturi diferite.
Iar fondul? Incă diferă, pe ici, pe colo, dar cum se va scrie numai pe suporturi electronice a priori vizitabile de viitoare poliții ale gândirii, se rezolvă și asta.