O singurătate care te apasă dar te și macină, te infiltreaza, te moleșeste, îți dă fiori sufletului. Un sentiment de absolut (fie el și al singurătății) pe care îl mai întâlnești doar uneori, de cealaltă parte a fericirii, într-o trăire sexuală.
Dar nu cumva cine nu știe să își trăiască prăpăstiile nu va avea parte și de un Everest sufletesc?
Ce diagramă are sufletul omenesc?
Este el o linie întreruptă de secuse pozitive sau negative?
O sinusoidă care își vede de drumul ei oscilant puțin influențată de ce se întâmplă în jur?
Un traseu de fibrilație ventriculară, ca un montaigne russe între Iad și Rai, fără stații, dar cu scurte respirații de pucioasă sau smirnă?
Ruta unei bile plecate dintr-un tac Atotputernic, trimisă dintr-o parte în alta a postavului vieții de limitele acestuia și de ciocnirile tovarășelor de suferință?
În nici un caz, dar în nici un caz, o linie dreaptă. În matematică, aceasta este definită printr-o singură dimensiune, grosimea ei fiind zero. Și infinită.