Drumurile nevoite ale vieții mă poartă cvasilunar printr-o instituție oficială. Întrucât minisejurul respectiv nu îmi provoacă nici un acces de emoții pozitive, mă limitez în ziua respectivă să mă îmbrac banal (o cămașă „uni”), nesimțind nevoia de a ieși în evidență pentru persoanele „importante” sau nu (în accepțiunea volatilă a cuvântului). Nu salut, nu sunt salutat pe holurile largi și destul de aglomerate, prin acea complicitate care ne caracterizează în neîntâlnirile noastre zilnice și banale de pe stradă și care – la urma urmei – ne păstreaza rezerva afectivă. Nu cunosc pe nimeni de acolo, nu vreau să fiu cunoscut; trecerea mea pe acolo nu implică vreun contact direct cu (arhi)potentul locului decât în caz de extremă urgență…
Pură întâmplare și, recunosc, o ușoară inadecvare, au făcut ca – în ultima incursiune efectuată în acest castel modern al simțurilor adormite să port un tricou în dungi colorate, vesel, potrivit mai degrabă pentru o seară de august pe faleză. Eram o pată de culoare de vacanță (decentă, nu stridentă) într-o mare de ținute cenușii de serviciu.
Reacția stârnită pe aceleași holuri m-a transportat în basmul lui Charles Perrault. Toate obiectele au prins viață. O scară care schimbă un bec mi-a urat un grăbit „salut, șefu’”, o mătură agitată și-a completat pleonastic orația „bună ziua, să aveți o zi bună” iar mașina de gătit de la cantină m-a întrebat reverențios și surprinzător pentru obiceiurile locului dacă nu doresc mai mult de un șervețel… Apogeul a fost însă atins de un costum negru sobru, cu eleganta cămașă albastră asortată la telefonul atașat urechii. În drumul său spre sfaturile inutile și bine plătite de la buget pe care le furnizează, a înclinat capul și mi-a adresat un „Să trăiți” solemn, prevenitor de complicații inutile.
Cine nu e CA noi e împotriva noastră?
Data viitoare îmi iau pantaloni scurți.