– Bună ziua, ce vă supără?
– Uitați aici… (dosar cu CT/RM/analize/consulturi/de obicei toate la un loc).
– Vreau să spun, ce vă doare?
– Scrie aici… (un semn scurt spre același dosar)
– Și totuși… ce ați simțit de ați venit la doctor? Haideți să vă examinez.
– Aveți acolo toate analizele.

Când secundele ard și firea mi-e depășită, cedez și îmi înfund ochii între imagini și miligrame/mililitru, gândind că voi afla mai târziu, după ce ne lămurim că „mâna pe burta bolnavului” nu e doar o expresie.
Când am timp și energie continui acest dialog paralel cu înțelegerea până îmi spune cum a fost durerea, unde a apărut și unde s-a dus, de care altă neplăcere a fost însoțită și de către ce tratament a fost gonită. Așa cum ne spunea domnul Profesor Ion Bruckner, la Semiologie, în facultate, „Întrebați oamenii ce simt. Ce simptome au. Rețineți, simptomul este o manifestare funcțională sau o senzație RESIMȚITE de o persoană și care contribuie la stabilirea diagnosticului ” E adevărat, învățam asta în mileniul trecut.
Sub asaltul informațional care ne luminează (întunecă?) răsăritul de mileniu III, prea rar mai suntem în contact cu simțurile noastre. Să ne gândim de câte ori într-o zi spunem „am simțit” și de câte ori „am mers”/ „am condus”/ „am operat”/ „am cumpărat”/ „am mâncat”.
În general, „am făcut”. Inclusiv analize, pe care le oferim medicului ca pe o suspendare a ființei noastre.
„Indiferent de cum mă simt, eu am făcut”.

 
Pe de altă parte, uneori, când purtăm halatul alb, ne deschidem și noi greu porțile către simțirea bolnavului:
– poate din lipsă de timp și din dorința de a ajunge la Evrika diagnosticului;
– poate dintr-o grabă dobândită din varii motive în anii de formare profesională;
– poate dintr-un pattern care în MAJORITATEA cazurilor ne-a dus la un diagnostic corect până atunci.
Dar de ce mai e nevoie ca pacientul să ne spună ce a simțit și să îl examinăm?

„Pentru că secretul tratamentului pacientului este să tratezi pacientul”. 

Dacă nu ne convingem cu truismul profesorului Peabody de la Harvardul de acum 100 de ani, să vedem ce hotărâre a luat Stansfordul zilelor noastre. Pornind de la erori medicale apărute în urma „consultării” exclusive a imagisticii s-a inițiat o serie de 25 de cursuri „bedtime patient” pentru toți medicii afiliați. De la vlădică până la opincă ei au reluat semiologia afecțiunilor pe care le diagnostichează și tratează de ani buni în carieră. 

Alături de „mirajul primei leziuni” ar trebui să își facă loc și termenul de ” seducție a analizelor”?
Pentru că nu injectăm o ecografie, nu secționăm un RMN, nu suturăm o hemogramă sau un rezultat la endoscopie, fie ele și transmise de o rudă asistentă sau cu funcție.
Atât în sensul propriu, cât și în cel figurat, pacientul și medicul au nevoie să se vadă și să se asculte.
Cel puțin până când Inteligența Artificială ne va îndepărta și de această întâlnire. Sau nu, domnule Noah Harari?