Printr-o împrejurare voluntară, am petrecut 4 zile, singur, într-un resort izolat. Departe de a-mi etala exhibiționismul turistic atât de întâlnit pe fb, am întâlnit experiența tăcerii.
Așteptându-mi fratele să se întoarcă de la 110 km de alergare (și asta o posibilitate de a fi cu tine însuți), am trăit 4 zile de solitudine socială. Practic, fără cunoștințe în jur și fără o dorință deosebită de a îmi face, mi-am trimis cuvintele în concediu. Destul de neobișnuit pentru cineva care, în medie, susține 80-90 de conversații (numărate!) în viața de zi cu zi.
Animale sociale și sociofile ce suntem, nu trece zi de la Întâiul Cuvântător fără să vorbim lipsiți de praguri. Cu familia, cu prietenii, la serviciu, cu partenerii de trafic (dulci cuvinte!), cu vecinii și, de multe ori, de unii singuri. Telefonul mobil a amplificat această epidemie verbală. Vă imaginați cât de puțin puteam vorbi când receptorul era legat de un fir?
Vorbim acum să informăm, să aflăm, să ne revărsăm, să consolăm, să ne distrăm, să certăm, să ne achităm, să felicităm. Într-atât de mult e vorba la modă încât chiar și într-un cuplu noțiunea de tăcere confortabilă e prevenită cu tradiționalul ” dar tu nu mai spui nimic?”
Și atunci când forțată de absența interlocutorilor tăcerea ar avea o șansă, ea este subminată de gălăgia online. Whatsappuri, facebook-uri și instagram-uri conspiră împotriva unui apus, a unor valuri, a unui gând.
Un roman primordial al lui Huxley evocă „Posibilitatea unei insule” ruptă de tumultul lumii. O insulă în care, dacă avem norocul aferent, să ne ducem la câțiva ani și să tăcem. Cel mult, să declarăm, precum câinele din Ardeal:
„No, daca-i musai, ham!”
