Sunt chirurg și pot mărturisi că am cunoscut și ispita diavolului, și atingerea lui Dumnezeu. Credința e o opțiune personală, fericiți cei care o pot și trăi, nu numai propovădui.
Sunt semne că din ce în ce mai mulți clerici sprijină deschis informarea corectă (despre medicină și nu numai) transformând convingerile raționale ale multora dintre ei într-o poziție publică.
De exemplu, răspunsul oficial al religiei la dilema ultimilor 2 ani nu a fost o susținere „oarbă” a vaccinării împotriva unui virus nou (cu aceleași temeiuri morale ca și combaterea fanatică a ei) ci o alegere informată a științei secolului XXI.
Ca om ce se ocupă, în măsura posibilităților, și de sănătatea psihică, nu numai fizică, a bolnavilor din „parohia” mea, această pășire a oamenilor bisericii pe drumul informării oneste și deschise din surse medicale m-a încurajat.

Săparea oricărui tunel într-o stâncă presupune două echipe ce trudesc una spre alta. Să nu cerem doar celor religioși (nu e totuna cu cei credincioși, în Ceva credem fiecare) să cerceteze informații medicale. Să ne informăm și noi, cei cu Dumnezeul aflat tolerant de la zero la mai puțin de infinit, de pe cel mai vechi site al umanității, Biblia:
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.
Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” Matei 7, 7-8.

Odinioară braț la braț (să nu uităm mânăstirile -spital pentru nevoiași!) lumea medicală și cea religioasă s-au îndepărtat treptat, crezând fiecare că drumul ei este unic. Multe depărtări au erupt anul trecut prin acuze de obscurantism sau de necredință, după culoarea steagului fiecăruia. Dar care dintre noi se poate bate în piept strigând că el a ținut calea dreaptă prin furtuna pandemiei?
Și dacă acest drum are două benzi, cea a științei și cea a credinței, care muncesc împreună la fluidizarea trecerii noastre prin viață? Putem circula pe prima sau pe a doua, le mai schimbăm când viața ne bagă în câte-un ambuteiaj, dar ne respectăm colegii de trafic și vehiculele minții lor.
Determinat de această deschidere a oamenilor bisericii pe calea comună a vindecării, aduc aici un gând născut din mai rarele mele intrări în lăcașuri de cult și din nu atât de rarele lecturi de texte creștine.

V-ați gândit vreodată la dimensiunea medicală a ființării lui Iisus? Sunt unul dintre mulții chirurgi care, atunci când încheie, în măsura posibilităților, un act chirurgical, știu că nu dețin doar ei destinul bolnavului (fără a omite monitorizarea si tratarea lui în continuare, firește). Vă amintiți din Noul Testament mulțimea actelor vindecătoare (redarea vederii, redarea mersului, vindecarea epilepsiei, mergând până la învierea unui semen)? Sunt mai multe și mai aproape de noi decât dogmele, canoanele sau interdicțiile. Vindecările se numeau atunci minuni și poate că nu e întâmplător că astăzi, printr-o translație inversă, mulți pacienti cer medicilor să înfăptuiască ei minuni când viața o ia pe contrasens.
Iisus nu s-a uitat nepăsător la suferința din casele oamenilor și nu a lăsat boala să hotărască, singură, umanul.
Nu spun (cine sunt eu, să spun?) că Iisus, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi apelat la un medic sau nu.
Dar nu îmi pot ascunde un gând senin și un zâmbet. Îmi imaginez (asta da!) că Iisus, care și-a uimit prima dată semenii PRIN LECTURA CĂRȚILOR SFINTE ÎN TEMPLU, ar fi vrut să citească și despre ce face și despre ce nu face medicina modernă. Nu oriunde, ci într-un loc (site?) unde se întâlnesc înțelepții comunității și nu dătătorii de păreri. Și că după ce ar fi văzut numele medicilor care semnează ar fi surâs:
„V-am mai zis, iubiții mei, să dăm Cezarului ce e al Cezarului!”
Religia sufletului, ca și tratamentul corpului constituie o chestiune de alegere.
Prima de credință, a doua de știință.