Viața de medic trece printr-o galerie de oglinzi. În ochii fiecărui pacient te poți vedea altfel. Unii te reflectă neutru, ajutându-te să îți găsești și să îți păstrezi măsura. Alții te văd sub lupe și unghiuri diferite, după focarul fiecărui om și lentila împrejurării. Cu puțin umor, te poți crede pe o alee de oglinzi deformate, care te arată mai înalt, mai pitic, mai strâmb sau mai plin decât te vezi tu pe dinăuntru (asta dacă ai curiozitatea să te uiți din când în când).
Preadulcemărirea (ptiu, piei, drace!) poate începe de la un „sărumâna” (sunt medic, doamnă, nu sunt popă), te umflă cu „dom șef, am venit la internare” și te poate proiecta într-un Olimp abscons și grav cu maximalul ” Excelență”.
Există și oglinjoara (de obicei în poșeta unei paciente) care te vede, după 6 ani de facultate si 5 de rezidențiat, „măi fetiță” sau „doctoraș”. Nu vă repeziți să o spargeți, o să vină un timp când o să vi se facă dor de ea.
Nevoia de apropiere a celor speriați de perfuzie și boală se ascunde în reflecții calde ca „măi mămică” sau ” mânca-l-ar nenea”. Dar „eștifratelemeupupațiașgura” e un grad de rudenie terapeutică de evitat.
Uneori oglinda se transformă într-un reflector prea înalt pentru el însuși care îți aruncă în ochi lumina rece și impertinentă a lui ” băi doctore… tu știi cine sunt eu? „. Să nu ne îngrijorăm, orice bec are o durată de viață limitată și se poate sparge când arde prea tare.
Zâmbești si treci la oglinda următoare. Atât timp cât oglinda TA reușește să înapoieze pacientului imaginea LUI reală (fără deformări de genul „ascultă cucoană” sau „băi nene!”) nu ai de ce să te îngrijorezi de imaginea ta.
Si apoi, ce poate întrece infinitul de posibilități existențiale create unui prieten medic (în halat alb și cu ecuson), apelat pe hol de către un pacient dilematic:
„Domnu’ doctor… SAU CE-OȚI FI!!!”