Studenţilor la medicină şi rezidenţilor
Iarnă, 2005, ȋntr-o vineri, pe vremea cȃnd ningea direct cu aisberguri printre blocuri şi cu patinoare pe străduţe.
Program obişnuit matinal de tȃnăr medic specialist chirurg din cartierul Militari- 5.30 trezirea, 6.15 – lopată, 6.45 – dat jos geacă, cizme, mănuşi, fes, aşezat la volan. 6.46 – Dacia Supernova (ehehei…) suspendată ca un copil somnoros ȋntre două troiene de pe străduţă, nevoind nici ȋnainte, nici ȋnapoi. 6.50 – dat jos de la volan, pus geacă, cizme, mănuşi, fes şi la lopată din nou.
6.51 -un claxon prelung (nu, nu BMW! Era Audi) acompaniat cu un “băi ţărane, hai odată” mă face să ridic fesul dintre mormanele albe. O geacă solidă de piele maro cu un trandafir verde pe reverul stȃng mă ȋndeamnă de la volan să cresc ritmul. Ridic din umeri şi dau cum pot din braţe (aveam 70 de kile…o tempora…). Geaca nu se lasă şi ȋmi striga “băăăă, dacă n-ai cu ce, stai dreacu’ ȋn casă şi nu mai ȋncurca circulaţia”. Ȋnviorat de ȋndemn (şi, la ora aceea, şi puţin orgolios) ȋi explic că sunt medic de gardă şi că nu am de ales, garda ȋncepe la 8. Inteligentă mişcare. “Şi ce bă, nu ȋţi mai ajunge şpaga? Că tot aia e şi dacă sunteţi ȋn spitale şi dacă nu, că tot ne omorȃţi”. Ȋmi dau seama de excesul de socializare, şi mă ȋntorc cuminte la lopăţica mea, ȋn infernul mobilizator al claxonului. Pȃnă la urmă, pe la 7.30, după 50 de lopeţi şi 2 vecini binevoitori, Supernova țȃşneşte pe bolta bulevardului Iuliu Maniu (mai ȋncet, aşa, că e astru fără ABS). Preiau garda la 8.15 cu sufletul la gură şi cu o sprȃnceană ȋncruntată de la şef.
Garda, ca garda. Nimic extraordinar, nimic eroic. Două apendicite acute (una cu peritonită generalizată), o ocluzie intestinală. Dimineaţa la 6.30, după 3 ore de somn, ȋmi beau cafeaua contemplȃnd de la geam weekend-ul care urmează şi antena Supernovei de sub noile mormane de zăpadă (ninsese seara, şi cu zăpadă, şi cu urgenţe). Telefon de la UPU: “Domnul doctor, ne pare rău ştim că la 8 ieşiţi din gardă, avem un bătrȃn cu o hernie strangulată de aseară, dar a venit abia acum…”
O hernie strangulată, e, pe scurt, o ansă intestinală prinsă ȋn capcana peretelui abdominal. Dacă nu o eliberezi rapid, ȋn cȃteva ore intestinul moare… şi nu vă mai spun ce se mai poate ȋntȃmpla.
Ȋmi ȋnghit frustrarea amintindu-mi de un banc (umorul e bun ȋn multe dintre situaţiile astea), consult, internez şi operez pacientul ȋmpreună cu echipa de gardă. Pe la 10 ies din blocul operator privind circumspect soarele de pe cer şi puterea lui calorică (s-o mai fi topit oare…măcar pȃnă sub geamuri…)…
“Domnul doctor, mulţumesc că l-aţi operat pe tata! S-a apucat la 79 de ani aseară, să dea zăpada din curte şi i s-a strangulat hernia, ȋn loc să stea dreacu ȋn casă.”
Ultimele cuvinte din frază parcă le-am mai auzit ȋn urmă cu 27 de ore şi 4 operaţii. Ridic ochii şi dau de o geacă solidă de piele maro cu un trandafir verde pe reverul stȃng…
“Zău, nu ştiu cum să vă mulţumesc!“.
O clipă, (doar o clipă, jur… dar a fost!), drăcuşorul de pe umărul stȃng mă ȋndeamnă să ȋi pun gecii solide o lopată ȋn mȃnă. Dar apoi tot micul diavol (şi nu ȋngerul de pe umărul drept de care tot vorbesc pacienţii, ăla dormea de mult) mă face să zȃmbesc fără fes, mănuşi şi geacă şi să ȋi spun:
“Nu aveţi de ce, mi-am făcut doar treaba; data viitoare, poate vă cere să ȋl ajutaţi.”
Şi plec ȋn parcare la Supernova mea, trezind prin spital serioase semne de ȋntrebare privind sănătatea mea mintală. “Săracu’ doctor, sȃmbătă la ora 11 dădea la lopată ȋn parcare şi rȃdea ca nebunu’…”
