CEI CARE ŞTIU FĂRĂ SĂ VADĂ
„Echipa de şah nevăzători a României s-a calificat între primele 16 echipe ale lumii”
O ştire care m-a dus cu viteza luminii unui gând la vârsta de 13 ani, când alături de alți 5 adolescenți făceam parte din echipa de şah (văzători!) a județului. Aroganța vârstei ne-a făcut să zâmbim cu superioritate invitației lansate de Şcoala de orbi (da, comunismul era politically incorect 🙂) să jucăm cu echipa lor. Nici tablele lor de şah, cu piese butucănoase şi câmpuri cu găuri, pe care le pipăiau frenetic calculând mutările, nu ne-au făcut să ne reevaluăm prostia încremenită. Am pierdut cu 5-1, smulgând cu greu 2 remize. Ne-au mulțumit şi zâmbit că am jucat cu ei, deşi ar fi trebuit să fie invers.
Un sfert de veac mai târziu, bântuit de amintirea unor copii ce îşi depăşesc granițele fizice şi psihice, am răspuns invitației unei foste colege de liceu, profesoară la numitul liceul special pentru deficienți de vedere (timpurile şi denumirile se mai schimbă, oamenii mai greu). Am ajuns atunci cu fiul meu de 9 ani în mijlocul unor copii care erau cu adevărat speciali.
Prea puțin din cauza sorții care i-a făcut să nu acceseze 90 la sută din informațiile despre mediul înconjurător (da, asta ne dă vederea!).
Erau însă speciali pentru căldura cu care ne-au înconjurat şi îmbrățişat, mulți dintre ei departe de părinți, trăind în internat (majoritatea în timpul cursurilor, unii dintre ei tot timpul anului din păcate…)
Erau speciali pentru ordinea perfectă pe care au făcut-o în camera de joacă, strângând cuburile, maşinuțele, mingile, în 5 minute, în tăcere, într-un balet senzațional desenat de exercițiu şi atenție pentru ceilalți.
Erau speciali pentru afecțiunea şi plăcerea cu care ne-au citit o poveste, alergând cu mânuțele lor peste dealuri şi văi de litere din geografia unei planete Braille inaccesibilă majorității dintre noi.
Erau speciali pentru premiile obținute la olimpiadele „normale” de română şi matematică fără să fie dopați de meditații sau de părinți ambițioşi.
Erau speciali pentru că ne-au zâmbit lacrimilor noastre după ce ne-au cântat dumnezeieşte la pian (da!) Sonata lunii.
Am plecat de acolo cu dorința de a aprecia clipa şi clipirea.
Am tratat pacienți nevăzători a căror linişte interioară şi încredere în echipa medicală a fost mult peste media celor care, doar pentru că văd, au credința că şi ştiu.
Astăzi, prin nebunia ecranelor care ne însoțesc instant, sunt convins că informațiile primite prin vedere reprezintă mai mult de acel 90% precizat în manualul de biologie de clasa a XI a. Asta nu ne face nici mai frumoşi (hai să excludem operațiile estetice), nici mai inteligenți (AI susține că dimpotrivă, în ceea ce ne priveşte).
Când ne apucă totuşi panica lipsei de baterie la telefon sau plictisul scroll-ului, nu ne-ar face rău să închidem ochii (câteva minute, nu vă speriați!).
S-ar putea să aflăm mai multe.
