În urmă cu un an lansam „Măștile lui Hipocrate”, un volum de microeseuri. Cu o zi înainte, jumătate din joacă, jumătate din presimțire, ceream chat gpt „scrie un microeseu despre încredere în stilul lui Costin Duțu” (un „prompt” minim dar suficient de egolatru prin folosirea persoanei a treia).

Ceea ce mi-a apărut în două secunde m-a pus in fața unei oglinzi strâmbe, precum în bâlciuri. Mă confruntam în textul primit cu un autor oarecum cunoscut prin anumite întorsături de frază şi exuberanțe de cuvinte, dar străin până la înfricoşător prin repetarea lor obsesiv compulsivă. O experiență aproape psihedelică, imaginați-vă că în locul unui curcubeu timid apărut la sfârşitul unei ploi de vară ați fi obligat să contemplați sute de spectre obositoare pe un cer perfect. Dincolo de această formă de cub neciobit (de AI şti, Nichita!), fondul era, de la început până la sfârşit, o perseverentă dar monotonă tentativă de stoarcere a emoției.

Evident, după această minicritică literară a avatarului, originalul din carne şi oase şi-a pus întrebarea „oare aşa se vede scrisul meu autentic?” Nu, din fericire este imperfect în formă şi fond şi calibrat de ceea cred.

Dar al altora?

Am citit, în acest an, nenumărate texte pe social media şi nu numai, din care transpira supărător AI. Dacă ar fi fost asumate ca atare, m-aş fi mulțumit cu un ridicat din umeri, dar din păcate, multe semnături umane se înghesuiau să îşi revendice „creațiile”- din păcate şi colegi care, dincolo de informații medicale, ceruseră inteligenței artificiale să livreze texte lungi îmbibate de pseudoempatie. Atât de uşor depistabile cu ochiul dar şi cu chat gpt-ul – e un plagiator sincer, când îl întrebi. Dreptate aveai, nene Iancule, ” o semnăm dar o dăm anonimă”…

E doar una din neliniştile din văile muntelui de anxietate generat în lumea scrisului de către AI (nu că m-aş considera vreun scriitor cu patalama- am avut contacte în lumea lor care m-au convins că nu le aparțin). Probabil nu întâmplător, la fix un an de la această experiență, am citit articolul „Don’t let AI kill the author” din „The Economist”, care explorează şi alte pierderi ale cedării scrisului către AI. Jurnalistul confirmă explozia (în cantitate și calitate) a textelor scrise cu AI, fie ele proză, poezie, scenarii de film şi discursuri politice, subliniind în acelaşi timp neîndemânarea („clumsiness”) a multora dintre ele; mai puțin a speech-urilor (de ce oare?) Să convenim însă că această neîndemânare (savuroasă acuzație omenească pentru un bot care scrie, nu-i aşa?) este doar o problemă de timp. Și nu pentru mult timp.

„Ce se pierde prin scrisul AI?” reflectă, uşor patetic, autorul din „The Economist”?

Se pierde senzația de efort uneori dureros al scriitorului pe care o ai în fața unui text; se distruge acea balanță în care orice ai scrie, e obligatoriu să îți ia mai mult timp decât să citeşti: se pierde, foarte grav, antrenamentul minții celui care compune un text şi capacitatea lui de a raționa (mai ales în cazul elevilor şi studenților, cumva de politicieni nu mă îngrijorez); şi, poate cel mai grav, se pierde încrederea cititorului în scrierile cu inteligență naturală (umană). O frază „suspectă” de un tipar AI te poate face să renunți să citeşti textul scris de un om. Din iubitori ai cuvintelor vom deveni detectivi paranoici ale aventurilor lor cu boții.

Mi-a plăcut articolul din săptămânalul britanic (fondat în 1843, zice chat gpt!), prin desluşirea umanității (omenie sună şi mai frumos) scoasă la iveală printr-o scriere pornită din gândurile şi emoția jurnalistului către mintea și sufletul cititorului. Mai puțin ultima frază care mi-a înghețat entuziasmul într-un zâmbet nătâng: „Prin urmare, ar fi un act de aroganță să încercăm să trasăm cu exactitate modul în care societățile ar trebui, pe viitor, să abordeze utilizarea inteligenței artificiale în scriere. Însă orice scriitor, fie şi AI, știe că trebuie să înceapă cu o primă ciornă. Aceasta este a noastră.”

Eu, unul, încă nu.