Ore de ambulator. Început de decembrie.

Pacientul nr 1. Vine FĂRĂ scrisoarea medicală la control şi scos fire. E „ocupat”, lucrează la FRF(!). Îi explic că nici eu nu aş putea intra fără bilet la un meci de fotbal.

„Nu am ştiut.”

 „Dar v-am spus când ați plecat şi am scris asta şi la recomandările din scrisoare.”

 „Păi nu am citit-o.”

Oftez şi îl rog să revină cu documentele pentru a putea fi validat consultul.

Pacientul nr 2. Un domn cu un bilet de trimitere pe care nu se vede codul de parafă, nu este completată data şi pe care este bifat handicapul. Îl întreb dacă toate sunt la locul lor (cu excepția colecistului pentru care a venit). Îmi spune că da, dar că asistenta care i-a pus parafa medicului de familie(!) „se grăbea”. Oftez încă o dată, fac o scurtă muncă de detectiv telefonic până dau de medicul de familie în cauză și completez datele fără de care (da!) nu s-ar fi validat consultul. Îl rog pe coleg să fie mai circumspect cu încrederea dăruită.

Pacientul nr 3. O durere vagă, de o lună de zile. Nu are nici bilet de trimitere, nici scrisoare medicală, pentru că „a uitat”.  Îi explic că trebuie să achite în ambulator consultația, ca să poată fi validată. Țipă că e asigurat, agită cardul de sănătate și că TREBUIE să îl consult gratuit că e urgență. Respir adânc şi îi explic că ambulatoriul nu e UPU şi că, oricum, o durere de o lună nu e o urgență. Pleacă trântind uşa, amenințând cu reclamația.

Pacientul nr 4. 50 de ani. Acte în regulă, spune asistenta. Îl consult, o hernie. Îi propun operația, conform programărilor, undeva în ianuarie. 

 „Nu pot atunci”. Îi mai spun 2-3 date. „Nici atunci nu pot, îmi pare rău. Pot să îmi aleg eu data operației? Între 20 decembrie şi 5 ianuarie?”. 

Ridic din umeri (uneori nu trăim destul ca să regretăm un gest) și îi spun, cu o imbecilă iritare pe care o observă, că de sărbători aş prefera să nu operez.

„Ştiți, din 3 în 3 săptămâni îmi duc băiatul de 13 ani la transfuzie și nu am toate datele disponibile. Are talazemie majoră”. 

Mă trezesc brusc, piticii furioşi au plecat departe. Îi spun că găsim o soluție să îl putem opera şi mai repede, înainte de 20 decembrie.

„Ştiți, îmi pare foarte rău, dar în perioada asta are cură de chimioterapie celălalt băiat, de 10 ani. O să las operația la vară, domnul doctor, nu e o problemă.”

„Dar pentru ce face chimio?” îl întreb din reflex profesional, până când emoția ultimei informații să ajungă la neuronii mei tembeli.

„Pentru un cancer de rinichi operat. Are o boală rară, sd Phelan-Mc Dermid., cu handicap neurologic, cu dezvoltare întârziată. Mi-e tare drag. Îl duc la chimio după ce îl las pe cel mare la şcoală.”

Sunt năuc.

Nu atât de mult încât să nu înțeleg lecția dăruită vieții mele de viața altuia.

Schimb de priviri cu colegele rezidente care deja încercau, cu ochii încețoşați, să îi programeze operația.

Anul acesta vacanța de Crăciun va începe puțin mai târziu.