Ziua de sâmbătă, 11 octombrie, a fost parcă anume făcută pentru introspecție. Vila Albatros, reședința marelui Alexandru Marghiloman, astăzi Centru Cultural și Educațional, a fost deschisă unei întâlniri cum nu se mai întâmplă des. Acolo, în fața unui auditoriu select, s-a petrecut o lansare de carte în care s-a vorbit despre educație medicală sau mai bine zis despre lipsa ei, într-un mod aparte, original, dar și despre omul din spatele halatului, despre frica, tandrețea și bucuria de a vindeca.

Cartea aparține medicului buzoian Costin Duțu, chirurg, scriitor și gânditor deopotrivă. Ea a  fost intitulată deloc întâmplător „Măștile lui Hipocrate. De la anamneză la click” și poate fi considerată o carte despre comunicare, emoție și educație, despre arta de a fi om într-o lume care uită adesea să asculte.

Au vorbit la manifestare profesorul universitar Florian Bichir, Oana Paraipan, reprezentant al Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” (CCAM), jurnalistul Călin Bostan, directorul cotidianului OPINIA, și, bineînțeles, autorul, totul sub bagheta moderatorului evenimentului, Laura Ticea, inițiatoarea Clubului de Lectură care acum funcționează sub umbrela CCAM.

Ea a deschis întâlnirea cu firescul unei bucurii împărtășite: „Ne bucurăm să fim astăzi alături de domnul doctor Costin Duțu, buzoian, medic și scriitor”; dar și chirurg, medic primar, specialist în comunicare, dar și un om al literelor. Cu alte cuvinte, o rară combinație între bisturiu și stilou, mai ales că la el, amândouă taie fin.

Laura Ticea, moderatorul evenimentului, a adăugat un alt rol care îl definește cu aceeași măiestrie: cel de scriitor. A debutat în 2015 cu volumul „Incizie printre cuvinte. Despre triunghiul chirurg–pacient–boală”, apărut la Editura Etno. În 2020, la Editura RAO, publică „Sutură de gând. Gândim diferit, dar împreună”, o carte despre empatie, comunicare și solidaritate. Cu umorul blând care-l caracterizează, doctorul Duțu a spus, spre deliciul publicului: „Chirurgul, în primii zece ani, învață cum să opereze; în următorii zece, când să opereze; iar acum încep să învăț când să nu operez. Deci, în situația de față, nu operez”, dând curaj moderatoarei care a mărturisit că era încercată de  emoția evenimentului.

Laura Ticea a continuat prezentarea: „Este absolvent al Universității de Medicină <Carol Davila>, Facultatea de Medicină Militară. În prezent, este medic primar chirurg în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central. Este născut în Buzău, ambii părinți fiind profesori de limba și literatura română, probabil de acolo și talentul pentru scris”. Costin Duțu a completat cu zâmbetul pe buze: „Doar de acolo vine talentul scrierii”. Moderatorul a mai subliniat legătura autorului cu liceul său: „Absolvent al apreciatului și iubitului nostru liceu <Bogdan Petriceicu Hasdeu>, clasa diriginte profesor Mihai Ermac, prezent la eveniment, profesorul său de matematică”.

Dincolo de ironia fină, la Costin Duțu se simte maturitatea unei conștiințe care a învățat nu doar să salveze trupuri, ci și să înțeleagă suflete. „Scrisul e o pasiune de revenire. Chirurgia e o pasiune de devenire”, a spus el, pentru ca să explice pe parcursul întâlnirii ce este cu  „Măștile lui Hipocrate”: „Din când în când, trebuie să revenim la noi înșine. Să ne aducem aminte de omul din spatele măștii”.

Buzăul, un loc al memoriei și al formării

În tonul unui fiu care se întoarce acasă, nu pentru a primi aplauze, ci cumva ca să mulțumească, Duțu evocă întâlnirile, locurile și oamenii Buzăului: „Aici este rădăcina mea și oamenii care m-au format. Ce înseamnă Buzăul pentru mine? Și sunt aici prieteni, sunt convins că își amintesc și băieți, și fete. Buzăul înseamnă Crâng, plimbările pe Bălcescu, castanii toamna — vă spun ce îmi vine în minte — plimbări cu barca prin parc. Înseamnă la hopuri prin Crâng cu bicicletele, plimbări cu bicicletele prin oraș, fotbalul de la Școala 1, de-a v-ați ascunselea pe la Magnolia, bătăile pe mormanele de zăpadă, plimbările singur sau nu prin oraș”, a spus medicul. „Înseamnă Școala 1, colegii de acolo, înseamnă Hasdeul; înseamnă foarte mult pentru mine Hasdeul. Înseamnă oamenii, dumneavoastră care sunteți aici, și nu în ultimul rând pacienții. În primul rând, înseamnă familie. Am stat la Magnolia împreună cu fratele meu și cu părinții mei. Au vândut apartamentul când aveam 25 de ani”, a mai spus acesta.

Costin Duțu a subliniat și importanța jocului și a învățării prin bucurie: „Unele lucruri se învață în joacă. Îmi aduc aminte că în dimineața aceasta am întrebat pe mama mea despre o carte de Andrei Gide despre joc. Spunea așa: trebuie să ne luăm viața în serios, dar să știi că e un joc. Atât timp cât facem ceva ca un joc, avem șanse să învățăm mai mult și să ne și placă”.

Medicul a povestit cum a pornit de la zero în carieră și în scris: „Vă spuneam că am pornit de la zero: pacienți zero, scrieri zero. Luându-mă după Pleșu, un om căruia îi datorez foarte mult și pentru care am început să scriu, înger cu înger, adică atunci când ai un obiectiv foarte îndepărtat, să știi că ai un înger pe umărul drept care te ghidează și spune: vezi ce ai în față, ai încredere că vei merge mai departe. Hai, că poți să mergi mai departe, încă puțin, încă puțin (…) Asta e valabil și pentru oamenii sănătoși, dar mai ales pentru oamenii bolnavi. Sper să fac chestia asta și în continuare. Așa m-am construit pe mine, așa am construit și cartea asta, scriind din când în când diverse lucruri pentru OPINIA și apoi pentru social media”.

Fostul său diriginte, profesorul Mihai Ermac, prezent în sală, l-a completat cu emoție: „Era un elev manierat, politicos, atent la tot ce se întâmpla în jurul lui. Îl vedeam dimineața notând într-un caiet gândurile de peste zi (referindu-se la excursiile organizate în care a participat și Costin Duțu, n.r.), conducând ideea către evenimentul de sâmbătă, și anume că acel caiet cu însemnări de atunci cumva s-a transformat azi într-o carte”.

Ce spune autorul despre „Măștile lui Hipocrate”

„Măștile lui Hipocrate” este o carte despre fragilitatea umană din spatele halatului alb — despre teama, durerea, furia și speranța care definesc nu doar actul medical, ci și condiția umană însăși. Medicul a vorbit la lansarea volumului despre sensul titlului, frica, tristețea și speranța din spital, dar mai ales despre nevoia urgentă de educație medicală în România. El a oferit o confesiune sinceră despre ce a vrut să transmită prin noul său volum, descris ca o reflecție asupra relației dintre medici, pacienți și societate.

„Eu port, în fața dumneavoastră, o mască. Și vă întreb: cine nu poartă o mască?”, a spus autorul, explicând sensul titlului. Inspirat de ideea japoneză a celor trei fețe pe care omul le arată lumii, medicul a subliniat că „masca” este o formă de protecție, nu doar fizică, ci și emoțională: „Ne protejăm de ceilalți, așa cum masca chirurgicală ne protejează la propriu”.

Vorbind despre perioada pandemiei, medicul Dutu a mărturisit că „Măștile lui Hipocrate” s-a născut dintr-o nevoie de a înțelege emoțiile și frustrarea trăite de medici în fața valului de ură și neîncredere: „E o senzație groaznică, ca a unui salvamar care încearcă să salveze un om ce îl trage la fund. Vrei să faci bine, dar ești scuipat, înjurat”.

Medicul a vorbit și despre transformarea personală pe care a adus-o această perioadă: „Primele mele cărți au fost despre comunicare. După pandemie, am înțeles că nu e vorba doar despre comunicare, ci despre educație medicală. Dacă omul nu are această educație încă din școală, comunicarea nu ajunge nicăieri”. Invocând exemplul lui Spiru Haret, medicul Duțu a pledat pentru un model similar în medicină astfel încât, așa cum învățătorii au fost transformați în apostoli ai satelor, și medicii trebuie să  vorbească cu oamenii, pe înțelesul lor și să facă educație medicală: „Apropo de educație — pentru că ne aflăm aici, în Palatul Marghiloman, la cumpăna dintre secolul XIX și secolul XX — tot atunci am avut un ministru al învățământului: Spiru Haret. Un om care, de câte ori mă gândesc la el, îmi face pielea de găină. El a ridicat țara asta din noroiul în care era. A avut înțelepciunea să-i transforme pe învățători în apostoli ai satelor (…)  Este vorba, așadar, despre educație medicală”.

Medicul a vorbit și despre emoțiile trăite în spital: frica, tristețea, furia, dar și despre singura emoție cu adevărat luminoasă: bucuria și speranța. „Niciun medic nu-și dorește complicații. Și nouă, medicilor, ne este teamă. Am stat de vorbă cu profesori de chirurgie — toți au frică. Feriți-vă de cei care nu au frică! Așa cum spunea Mark Twain: <Să nu vă fie frică de ceea ce nu știți, ci de ceea ce credeți că știți și nu-i așa.> Asta vă bagă în bucluc. Nouă, medicilor, ne e frică, și atunci începem să căutăm informații, să ne documentăm, să învățăm și să mergem înainte. Dacă nu ți-e frică, s-ar putea să nu te informezi  și asta nu e bine pentru pacient. Dincolo de teamă, există și tristețea. Din cauza durerilor, din cauza pierderilor… și medicii sunt triști. Spunea un chirurg francez: <Fiecare chirurg are un cimitir în spatele lui, în care merge din când în când și se roagă>. Așa este. Sunt cazuri în care știi că n-ai fi putut face nimic, dar sunt și cazuri în care te întrebi dacă ai fi putut face mai mult. Acel moment de tristețe este greu de dus. Nimeni nu poate să-ți fie alături atunci. Sunt și momente de furie ale aparținătorilor, pentru că nu sunt informați sau sunt dezinformați, vin cu așteptări, cu prejudecăți. Și chirurgii, uneori, sunt furioși. De ce înjură, uneori, chirurgii? Din cauza furiei. Iar furia vine din teamă. Când faci o ligatură, ai mereu frica aceea că poate nu va ține. Se adună toate. Eu m-am obișnuit să mă bodogănesc pe mine, poate pe vreun instrument, dar niciodată pe echipă sau, Doamne ferește, pe pacient. Doar o singură emoție este cu adevărat pozitivă: bucuria și speranța. În spital e foarte multă speranță. Bolnavii speră, aparținătorii speră că va fi bine, asistentele speră că ceea ce vor face va alina bolnavii, medicii speră că nu vor apărea complicații. Niciun medic nu-și dorește complicații la pacienții lui. Spitalul este, în fond, un loc generos pentru bucurie și speranță”.

La final, autorul a mulțumit editurii Meteor Press și directorului acesteia, „pentru răbdare și efort”, amintind că aceasta a fost deja a treia prezentare a volumului.

Despre prietenia cu directorul OPINIEI: „M-a încurajat să scriu și mi-a oferit disciplină”

La lansarea cărții sale, dr. Duțu a povestit despre legătura strânsă cu directorul cotidianului OPINIA, Călin Bostan, care i-a oferit sprijin și încurajare de-a lungul anilor. „Într-un moment greu din viața mea, când simți că ești aproape de fund, realizezi că singura direcție este în sus. Așa am început să vin la Buzău să fac consultații și, în același timp, să mă întâlnesc cu Călin”, a mărturisit medicul. Întâlnirile lor erau sâmbătă, o dată pe lună, după ce, la ora 11.00, dr. Duțu asculta pacienții din Buzău. „Acum situația s-a inversat: sâmbătă, la ora 11.00, am venit aici și mă ascultați dumneavoastră”, a glumit medicul.

El a subliniat că prietenia cu Călin Bostan i-a oferit și disciplina necesară pentru a scrie în OPINIA: „Timp de un an, în fiecare sâmbătă dimineața, mă trezeam cu gândul că trebuie să-i predau textul până duminică dimineața. A fost un critic exigent și valoros pentru mine; mi-a spus mereu ce merge și ce nu merge”.

Despre prietenie, critică și adevăr

Jurnalistul Călin Bostan, prieten apropiat al autorului, a vorbit cu finețe despre relația lor, când redacțională, când medicală, când de prietenie. El a mărturisit că de trei ori a fost pacientul lui Duțu. Și de fiecare dată, acesta a știut să-i vorbească. Nu doar să îl trateze, ci să îl liniștească, subliniind  arta lui: comunicarea. El a povestit mai mult despre autorul cărții și mai puțin despre carte, pentru că fiecare are propria înțelegere și propria viziune asupra ce scrie medicul în carte.  A subliniat însă faptul că volumul medicului Duțu e despre oameni. Poate și despre felul în care un medic are curajul să spună: „Nu știu”.

„Am fost, în urmă cu două săptămâni, la cea de-a doua lansare a acestei cărți, cu scopul de a vedea ce spun ceilalți. Știam că, peste două săptămâni, îmi vine și mie rândul. Zic: să mă inspir. Ei bine… cum am plecat, așa m-am întors. Nici măcar în dimineața aceasta, când am plecat de acasă, nu știam ce o să spun. Nici acum nu știu. Pe drum, însă, a venit un îngeraș care mi-a adus aminte de două momente din viața mea și m-a ajutat să iau o decizie.

Primul: când eram în clasa a VIII-a — și apoi în clasa a XII-a, când mă pregăteam pentru admiterea în liceu, respectiv pentru Bacalaureat. Mulți dintre dumneavoastră vă amintiți acele momente… În perioada aceea, învățam comentariile la limba română — ca pelicanul — înghițeam totul pe de rost, cuvânt cu cuvânt. Le învățam, dar uneori mă gândeam dacă autorul acela, despre care se spuneau tot felul de minunății, chiar a gândit așa sau, mai degrabă, se răsucește în mormânt de câte ori aude ce se spune despre opera lui.

Al doilea moment: când locuiam cu părinții mei la Cluj, ei aveau un prieten de familie critic de artă, foarte la modă în anii ’70, apărea și la televizor. Și, atunci când voia să demonstreze adevărul din spatele proverbului <In vino veritas>, spunea: <Știți ce este un critic? Un om ratat, care n-a făcut nimic în viața lui și s-a apucat să-i critice pe ceilalți>.

Așa că, având în vedere aceste argumente, nu voi vorbi despre carte. Așa cum spunea și domnul profesor, fiecare o vede în felul lui, fiecare o citește și o trece prin propriul filtru, prin propria rațiune. Eu o să spun doar câteva cuvinte despre autor. Mi-ar plăcea să cred că un milimetru din ideea lui Costin de a aduna aceste texte — toate cele trei cărți — se datorează, nu neapărat mie, ci cotidianului OPINIA unde, din 2014, a publicat texte care se regăsesc acum în aceste volume. Și, vă spun, există material și pentru următorul volum.

Între mine și Costin există o relație care a evoluat dincolo de partea redacțională. Din păcate pentru mine, am mers mai departe — și am fost nevoiți, de trei ori, să avem și relația medic–pacient. Costin a reușit de fiecare dată să facă o distincție clară între cele două ipostaze: cea de prieten și cea de medic. După ce m-a <verificat pe interior> pentru a treia oară, a știut să-mi comunice diagnosticul într-un mod aparte — chiar folosind acel cuvânt care ne dă tuturor fiori reci pe șira spinării — dar mi l-a spus cu atâta delicatețe, încât nici măcar când m-am văzut în sala de tratamente, înconjurat de oameni ca mine, nu mi-a venit să cred. Cum, de altfel, nici acum nu-mi vine să cred că am trecut prin acea <minune>.

Este, totuși, o carte despre comunicare. O carte care  – mă voi referi la toate cele trei volume – , umanizează această meserie de medic chirurg, care pare, la prima vedere, o meserie nemțească: tai, repari, coși și la revedere. Costin este un om cu trăirile lui, un om ca noi toți, care știe să-și exprime supărările și bucuriile, să le transmită și altora , și, mai ales, are tăria să spună atunci când nu știe”, a spus directorul OPINIEI.

El a recomandat auditoriului să citească și interviul acordat de medicul Costin Duțu în OPINIA, înainte de a citi cartea sau ca o concluzie după lectură.

Florian Bichir: „Am văzut sufletul lui Duțu în carte”

La lansarea volumului „Măștile lui Hipocrate“, istoricul Florian Bichir a vorbit despre legătura sa cu autorul și despre impresiile pe care i le-a lăsat cartea. „Duțu a rămas atașat de tradiții. A ținut neapărat să vină la Buzău. A făcut lansare la Spital, alături de colegi, a făcut una și la minunata, magnifica Bibliotecă Universitară, unde am fost și eu prezent, și — desigur — trebuia să facă și acasă. Dar nu ca un Moromete, să spună <să vă arăt cine am ajuns>, ci <să vă ofer o carte>”, a spus Bichir, completat imediat de Duțu: „Să vă arăt unde am ajuns!”, stârnind hohote de râs în sală.

„De ce vine un istoric să vorbească despre cartea unui doctor?”, a continuat Bichir. „Trebuie să recunosc aici că am fost internat și… m-a operat. A venit apoi cu rugămintea: <Domnule profesor, să-mi faceți prefața>. Nu am deschis e-mailul trei săptămâni. Toată viața mi-a fost frică de două lucruri: de sărăcie și de ridicol. Mă gândeam: Ce să scriu eu despre cartea unui medic chirurg? Taie, taie, taie…”.

„Toată lumea spune că chirurgul taie”, l-a întrerupt cu umor Duțu. „Dar doar cinci la sută din timp taie. Restul… repară ce a tăiat”.

„Ce să scriu eu despre cartea acestui reparator?”, a continuat râzând Bichir. „Mă sună domnul doctor: <Cum merge?>. Am tras o minciună urâtă: <Mă concentrez…>. Fiecare vede altceva într-o carte. Ca într-un diamant — are mai multe fațete. Am zis: e un curs de comunicare. Și am răsuflat ușurat. Explică acolo cât de importantă este comunicarea pentru un medic, mai ales atunci când trebuie să dea vești mai puțin fericite. Spunerea adevărului — cât de grea e uneori! Ești obligat să-i spui omului adevărul, dar contează cum îi spui. În plus, acum vin și pacienții care <știu ce au>. Doctori care par farmaciști, pentru că pacientul vine și zice: Am citit pe Google, știu ce am, și am nevoie de aia și de aia. Hai să-l înțelegem și pe medic, care și el suferă. Stă cu inima în gât, iar noaptea scrie și își varsă sufletul acolo, ca o formă de refulare, pentru că nu știe cum să-i spună unui copil: Nu am ce să-ți fac. Am făcut tot ce s-a putut. Ești în mâinile lui Dumnezeu. De asta se numește <Măștile lui Hipocrate>. Fiecare citește cartea cum vrea și o interpretează în felul lui. Eu, ca istoric, ca om, ca suflet, am văzut sufletul lui Duțu acolo. Am văzut în el un talent enorm. Și are o ironie fină — te ia la mișto dacă nu te prinzi în trei secunde, mai ales când vorbește cu tine”.

Bichir a mai adăugat: „Sunt niște short stories. Fiecare poveste ar putea fi, la rândul ei, un roman. Dar sunt povești de viață. Mai are texte și în OPINIA, dar nu se regăsesc aici. Acolo, Duțu explică de ce scrisul e mai bun decât Chirurgia”.

În fine, dar nu în ultimul rând, Oana Paraipan, reprezentanta Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman”, a vorbit despre încărcătura istorică a locului în care a avut loc lansarea volumului, dar și despre transformarea acestuia într-un veritabil pol al culturii buzoiene

Medicul Costin Duțu își deschide sufletul la Buzău: care sunt măștile lui Hipocrate