Spuneam că lupta împotriva cancerului este asemenea unui conflict modern, purtat cu arme care mai de care mai sofisticate. Printre cei mai importanţi în acest război cu răul, sunt soldaţii din prima linie: medicii de familie. Grăniceri la hotarele sănătăţii, ei sunt primii care iau contact cu chipul hâd al bolii; şi acest chip este înşelător. Constipaţie apărută “peste noapte”, scădere în greutate rapidă sau oboseală nejustificată? Ele pot fi tot atâtea “semnale de alarmă” pentru un medic de familie care cunoaşte bine istoria bolnavului. “N-a vrut să-mi dea tratament, mi-a dat nişte analize şi m-a trimis la medicul specialist, a vrut să scape de mine…”. Nimic mai greşit.
Medicul de familie ŞTIE că anumite simptome, apărute într-o asociere specifică la o anumită vârstă, la bolnavi cu un istoric sugestiv, sunt OBLIGATORIU de cercetat, precum oricare mişcare neobişnuită în rândul trupelor inamice. El ştie, de asemenea, că, în cazul unei neglijări a bolii, laxativele şi vitaminele sunt la fel de utile împotriva unui eventual cancer, precum cavaleriştii polonezi împotriva tancurilor germane, în al Doilea Război Mondial.
“Trebuie să umblu după analize/endoscopie/ tomograf” îşi poate spune bolnavul; da, poate fi costisitor în bani şi timp în sistemul sanitar de azi. Dar importanţa pe care societatea o acordă sănătăţii noastre, nu vine din cea pe care i-o acordăm fiecare dintre noi?
Odată declanşată alarma de atentul medic de familie (căruia îi revine astfel un mare merit în evitarea unui “atac prin surprindere”), intră în acţiune “trupele specializate”. Stabilirea diagnosticului poate fi făcută prin puncţii-biopsie (adevărate incursiuni rapide în teritoriul inamic) de către medici de diferite specialităţi, în funcţie de localizarea cancerului. Confirmarea de către anatomopatolog a malignităţii ţesutului recoltat determină începerea tratamentului.
Deoarece cancerul nu “respectă” legile unei boli benigne, suntem îndreptăţiţi să purtăm războiul împotriva lui cu toate mijloacele posibile. Astfel, pe lângă arma convenţională a chirurgiei, putem folosi chimioterapia şi radioterapia, două posibilităţi cu nume antipatice din cauza utilizării lor, dar care pot limita şi chiar distruge boala canceroasă.
Dacă este să continuăm comparaţia începută, chirurgul duce un război de cucerire rapidă, fie ea limitată sau extinsă, care are caracterul său eroic şi cavaleresc, în ochii pacientului. Dar acest teritoriu eliberat trebuie menţinut, lărgit şi administrat în timp, cu răbdare şi uneori cu efecte adverse, dar necesare, prin mijloacele chimio şi radioterapice, recomandate de medicul oncolog. Acesta nu este numai un “comandant” al armelor neconvenţionale, ci şi “strategul” întregului conflict. Medicul oncolog are, astfel, menirea de a stabili şi coordona operaţiunile întregii echipe medicale. Este, de altfel, şi cel care se confruntă cu stadiile avansate de boală şi cu pierderile umane, inevitabile ca în orice război.
A fi medic înseamnă să crezi, zi de zi, că omul de lângă tine se va însănătoşi. Mai mult decât atât, acest crez este transmis pacienţilor, după posibilitatea acestora de a-l primi şi după capacitatea doctorului de a-l oferi. La sfârşitul unui tratament sau operaţii, ştiind că am făcut tot ceea ce era OMENEŞTE posibil (şi după cum am arătat, SE POATE), încredinţăm pacientul unei alte Puteri.
A CREDE CĂ TE FACI BINE este arma cea mai puternică în războiul împotriva cancerului şi poate fi cea mai înaltă formă a unei credinţe, indiferent de coloratura ei religioasă.
Dumnezeu poate fi nu numai în idealuri înalte sau catedrale, ci şi în dorinţa de a te bucura de zâmbetul oamenilor din jurul tău, în fiecare zi.