Azi nu mi-am pus de operat, îmi externez pacienții (sunt bine!), mâine plec câteva zile la aer şi mă îndrept, în traficul sufocat de podul Grant, spre spital.
E joi, e ziua mea şi încep să primesc telefoane, mesaje de la prieteni („să te bucuri de ziua ta!”), de la bolnavi, care mă încântă şi mă duc cu gândul la restul zilei, plină de relaxare şi întâlniri cu cei dragi.
Mai puțin un mesaj.
„Buna dimineața! Sunt… Suntem pe secție, intrarea pansamente în hol. M-ați operat de cancer de ovar stadiul 4 acum 3 ani. Am stări de vomă şi la CT am o colecție de lichid în abdomen.”
Mā înfurii. Da, nu sunt vreun Budha. Sunt şi eu un un om cu planuri, cu dorințe, cu aṣteptări, cu energie limitată.
De ce azi? De ce eu? De ce nu m-a anunțat?
Până la spital, mulțumită lui Nicușor Dan și a timpului din trafic, mă mai calmez.
Mă aşteaptă la uşa secției, venită de nicăieri. O recunosc cu greu după ce vorbesc cu soțul ei. Din femeia subțirică de 44 de ani măcinată de cancerul stadiu 4 pe care am întâlnit-o acum 3 ani, au rămas, după 2 intervenții extinse şi o chimioterapie agresivă care au ținut-o în viață, doi ochi disperați în mijlocul unui ocean de edeme şi suferințā.
De ziua mea mi-e ruşine de mine.
Internare de urgență, pupături cu colegii, cateter central (nu mai are vene!!!), telefoane cu urări de fericire, analize (acidoză! ph 6.7!), „să ai o zi minunată şi să te bucuri de ea”, consult ATI (antibiotic, bicarbonat, etc), câteva gustări cu colegii, atenționez medicul de gardă – „să vedem, dacă se mai echilibreazā sub tratament, fii cu ochii pe ea, mă ții la curent”, încă un rând de felicitări şi îmbrățişări, „domnule doctor s-a decompensat şi am chemat ATI-ul”, e clar, şoc septic la o pacientă neoplazică, caşectică cu carcinomatoză peritoneală, nu mai aşteptăm, intrăm în operație la câteva ore de când am dat ochii cu ea. Telefoane spre cei apropiați care mă aşteaptă să ciocnim un pahar, „am o urgență, aşteptați-mă că vin eu când termin”.
Facem, chirurgi şi anestezişti, ceea ce este ceea de făcut dar ştim, şanse minime spre zero. Transmit când ies din operație şi soțului şi fiului înlăcrimați de lângă blocul operator. Uneori orice manevre am face, oricât de rapizi am fi şi orice substanțe am administra, carnea nu mai poate.
Seara, gonind (regulamentar!) ca să mai prind ceva din întâlnirea cu cei care mă aşteaptă mă gândesc că mă voi bucura de fiecare minut. Sau măcar o să încerc.
Epilog
După 36 de ore, sâmbătă dimineață, în natură, la o cafea de limpezit gândurile. Mesaj de la medicul de gardă. „Buna dimineata! A decedat pacienta… de dimineață 07:00”.
Vorbesc cu soțul. Zdrobit, dar decent şi apropiat. Parcă mă consolează şi el pe mine. Îi spun ceea ce un medic căruia îi moare un pacient ştie că nu poate descrie în public.
„Mulțumesc, domnule doctor, ați făcut tot ceea ce ați putut. Şi la mulți ani încă o dată. Ştiți… ieri a fost şi ziua mea.”