Povestea este simplă. Acum două săptămâni o colegă asistentă de 40 de ani a ieşit din tura de noapte, s-a plâns că e puțin obosită, că respiră greu. Investigațiile nu au prins din urmă evoluția, până seara era intubată. S-au scurs două săptămâni de ventilație mecanică, balon de contrapulsație, ECMO, noradrenalină şi resuscitări. Aseară a murit. O plâng, în prima linie cel puțin, soțul și o adolescentă. În spate, sute de oameni.
În dimineața asta, la 7.30, colegele ei au avut schimbul de gardă. Au vorbit despre suferința pacienților tăcând despre suferința lor. Cu un suflet cât un Titanic spre fundul mării au primit bolnavii, i-au ascultat, au preluat cu răbdare documentele de internare, le-au făcut analize, le-au răspuns la întrebări, i-au condus la pat sau la investigații, au urmat indicațiile medicilor, au completat planurile de îngrijiri pe hârtie şi au bifat sute de cāsuțe pe calculator, au pus perfuzii, au scos sonde nazogastrice şi urinare, au pansat, au răspuns la telefoanele aparținătorilor îngrijorați, au înmânat biletele de externare. Medicii, infirmierele, operatoarele medicale şi-au făcut şi ei treaba lor, mult mai multă şi mult mai umilă decât se vede din afară.

Poate au zâmbit mai puțin, poate deloc, într-o tăcere nefirească unei infernale dimineți de luni, amintindu-și că în urmă cu 2 săptămâni colega lor făcea exact aceleaşi lucruri, cu un zâmbet şi o energie care părea nesfârşită. Că era cea care mişca lucrurile din loc sau că nu o auzeau spunând „nu se poate”.
Astăzi, după minutul de reculegere ținut de dimineață, lacrima din colțul ochiului a urcat singură la adăpostul pleoapei, asemenea unui alpinist speriat de vijelia de pacienți ce se întindea dincolo de sala raportului de gardă.

Zi de zi și uneori noapte de noapte dăm bună ziua vindecării dar şi suferinței şi morții pacienților. Luptăm, mult mai mult decât se vede din afară, cu împietrirea și cinismul, ( mereu cu prețul ridurilor) pentru a ne menține sufletul cald. Mai greșim, ne mai pierdem cumpătul, ne pare rău, ne bucurăm, ne mai înfuriem. Ne mai și temem. Ascundem (pe cât putem!) aceste emoții şi, mai ales, tristețea bolii pacienților noştri într-o încurajare, o indicație, o glumă.
Empatia de care e nevoie în munca noastră presupune recunoaşterea emoțiilor celorlalți şi validarea lor. Pentru asta e nevoie de energie, nu de emoții personale la serviciu, doamnelor asistente şi domnilor doctori. Undeva, ne mai sună şi această frază atotştiutoare şi plină de nonsens. Să validezi emoții fără să ai voie să le exprimi, aidoma unei Inteligențe Artificiale. Suntem furnizori de servicii (încă) umani, nu?

Astăzi e, zice-se, ziua mondială a sănătății.
Dați-ne voie nouă, unei mâini de oameni dintr-o secție de chirurgie, să nu o sărbătorim.
Nu de urări avem nevoie azi din partea celor care le-am făcut poate bine, ci de înțelegerea momentului de gol din privire.
Iar dacă le-am făcut rău vrând să le facem bine, avem nevoie, măcar azi, de iertare.