O durere bruscă sau o jenă apărută în regiunea inghinală (la „stinghie”) te poate sâcâi timp de luni întregi. Ea poate apărea după un efort de ridicare sau după o zi obositoare ”în picioare” și, după un timp, se poate însoți de apariția unei „umflături” în acea zonă, dureroasă mai ales la tuse și la strănut şi care se reduce la apăsare.
Să trecem în lumea termenilor medicali, spunând că simptomele de mai sus sugerează o hernie inghinală. Întâlnită mai ales la bărbați, dar și la femei, hernia reprezintă o parte din „plata” făcută de corpul uman pentru trecerea la mersul pe 2 picioare (nu puteai sta la nesfârșit în 4 labe în fața șefului de peșteră…). Se produce printr-un orificiu preexistent în peretele abdominal, fie din cauza slăbiciunii acestuia, fie prin eforturi peste măsură.
Lăsată netratată, în afara neplăcerii cauzată de durere, hernia poate evolua spre complicații. Ca orice gaură într-un sac (iertați comparația care poate afecta unora dintre noi sentimentul de dumnezei), se poate mări până la dimensiuni grotești, nu de puține ori genunchiul fiind o bornă periculoasă a prezentării la operație. Dacă te încearcă un zâmbet, să ştii că denumirea medicală a acestor hernii gigante este “hernie cu pierderea dreptului la domiciliu”. Sau, nu mai puțin grav, poate „prinde” în sacul herniar intestin subțire sau gros (hernie încarcerată) și chiar le poate afecta viabilitatea (hernie strangulată), ambele fiind situații de urgență și putând fi însoțite de vărsături, destinderea abdomenului, oprirea tranzitului digestiv și dureri atroce. Rezolvarea acestei ocluzii intestinale poate include sacrificarea intestinului sau a celorlalte componente abdominale “prizoniere” în capcana herniei.
Pentru a evita apariţia acestui mic Stalingrad abdominal, este necesară prezentarea din timp la medicul chirurg, de la primele simptome amintite, în ciuda zicerii “ei… e o simplă hernie…”. Chirurgia de azi permite o cură chirurgicală adecvată, pe cale laparoscopică sau, mai rar, deschisă, cu o rată de recidivă (de reapariție a defectului) de 3-4% (chiar și Institutul Shouldice din Canada, dedicat acestei boli și care a instituit regulile de aur ale tratamentului, are o recidivă de 1%).
Ajuns în fața chirurgului, după efectuarea unor minime investigații, te poți aștepta la o operație, preferabil laparoscopică cu 3 incizii minuscule de câțiva mm. Durata este, în medie de 45-60 de minute, iar cel mai probabil va fi utilizată anestezia generală. Operația deschisă, cu anestezie rahidiană de obicei este aleasă în anumite situații, în funcție de caz ṣi de experiența medicului chirurg. E util să știi că, în marea majoritate a cazurilor va fi folosită o „plasă” pentru repararea defectului (grefon sintetic, în păsăreasca medicală). “Plasa” va acoperi generos marginile defectului, asigură, astfel, un perete abdominal fără tensiune („tension free”, spune promotorul cu nume complicat al procedeului). Simpla sutură a ţesuturilor nu este suficientă în cele mai multe dintre cazuri, din motive care pot ţine de calitatea lor, de vârstă, de bolile asociate sau de efortul fizic presupus a fi făcut în continuare. Cu alte cuvinte, recurgând la aceeași comparație textilă, gândeşte-te că bunicii noștri preferau să pună un petec la gaura dintr-un sac și nu coseau marginile ei. Dar, cum spunea un poet cu har, „pentru că toate trebuiau să poarte un nume”… cel mai utilizat este procedeul laparoscopic (fie el transabdominal – TAPP, sau extraperitonean- TEP), iar în cazul operației deschise, procedeul Lichtenstein – Amid.
Operația, în majoritatea cazurilor, aparține în privinţa duratei de spitalizare, categoriei „one day surgery”; pe românește, te operezi azi, pleci tot azi sau, în unele cazuri, mâine.
Și, oricât de temător ai fi, la întâlnirea cu medicul chirurg, adu-ți aminte, mai în glumă, mai în serios, vorba românească: “orice sac își are petecul”!