ARS POETICA, ARS CHIRURGICA
Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.” Nichita Stănescu.
Dar chirurgul?
Nu de puţine ori am auzit şoptindu-se ”chirurg poet, nu miroase a bine…”
Sensibile nasuri, greşită integrare cerebrală.
Să vină sufletele oamenilor spre tine.
Să stabileşti un diagnostic de strâmbătate interioară.
Să ai în gand volume de clasici.
Să ai în folosinţă corectă o trusă mare şi cunoscută de cuvinte.
Să dai dimineaţa dulce sau noaptea liniştită deoparte.
Să te speli îndelung de intratabilii germeni ai modernităţii.
Să intri într-o foaie aseptica având cu tine o echipă de suflete apropiate.
Să deschizi o lume printr-o incizie fără ezitare.
Să nu laşi în întuneric nici un colţ.
Să nu te fure mirajul unei prime leziuni sau rime.
Să fii sincer cu tine însuţi, cald cu un suflet, rece cu o criză.
Să navighezi între asemănări şi deosebiri.
Să descoperi Răul, să îl înţelegi pentru o clipă, dar să nu îl porţi o viaţă.
Să faci Binele, ştiind că doar îl transmiţi, nu îl creezi.
Să tai cât trebuie, să coşi la timp.
Să aranjezi cuvinte, să cizelezi.
La nevoie să improvizezi.
Să zâmbeşti, dar să nu rânjeşti în faţa ciudatelor prezentări omeneşti.
Să ştii când să te opreşti, când să continui.
Să-ţi mai vizitezi de câteva ori opera şi să îţi corectezi greşelile pâna la externare-publicare.
Să recunoşti în alţi ochi un „mulţumesc”.
Să aterizezi în acelaşi punct fix când orgoliul te decolează de bunul simț.
Poezia este chirurgie prin cuvinte.