Scriitorul e un comis voiajor ce cară după el un geamantan de cuvinte apretate, expresii strălucitoare și fraze cu nod dublu, în căutarea unei idei golașe, dispuse să deschidă ușa și să fie îmbrăcată. Cu cât e mai mare geamantanul literar, cu atât mai greu e căratul lui printre pagini. Multe case de inspirație pot fi opace la insistențele bietului comerciant de texte, făcându-l să plece târând după el o coadă de propoziții șifonate.
Alteori, după o simplă bătaie în ușă, apare o idee atrăgătoare, chiar dacă ciufulită și sumar enunțată (ideile nu vin niciodată în ținută de vocabular de gală la întâlnirea cu coala albă): „Da, aș vrea să probez câteva cuvinte”.
Odată realizată cunoștința între sens și text, mirajul primei întâlniri poate fi seducător sau, dimpotrivă, dezamăgitor. Ideile, oricât de superbe ar fi, nu își aleg ele însele prezentarea precum femeile ci sunt înțolite de oamenii care le scriu, cu inspirație sau fără în inciziile haute couture pe care le fac printre cuvinte.
O femeie își alege hainele cu care să se îmbrace.
Un scriitor își alege cu ce cuvinte să își exprime ideea.
Niciunuia nu îi e ușor.
Amândoi își doresc să seducă audiența cu aparențele fără să renunțe la substanță.
Amândoi își doresc cuvinte sau haine care să reziste oglinzii critice.
Amândoi își țin răsuflarea pe puntea îngustă dintre bunul gust și originalitate.
Uneori combinația de cuvinte asortate, tăieturi îndrăznețe și gust public reușește. Fascinația celor din jur strălucește variabil, de la o seară la o epocă.
Alteori veștmintele și scrisul alunecă sub brânciul orgoliului și se prăbușesc în banal sau înzorzonat. Atunci, cu un gest scurt, hainele sau cuvintele sunt aruncate înapoi în geamantan.
„Nu mai ies azi în lume!”, spun Femeia și Ideea.
Iar publicul, bărbați și cititori deopotrivă, mai așteaptă, răbdător.
Merită.