Deși ne dorim ca fiecare pacient intrat pe poarta spitalului să și iasă, nu se întâmplă mereu așa. Paradox sau nu, în locul unde se acordă vieții o cantitate maximă de îngrijire și speranță pe metru pătrat, se moare mai des decât în metrou, la înghețată sau concert.
Pentru că boala a distrus, pentru că fibra nu a mai ținut, pentru că uneori atât se poate.
Uneori, în drumul spre întunericul de unde a apărut, boala ia în siajul ei și câte un bolnav.
Pentru apropiați (numiți, prea burghez, aparținători) e o pierdere de neînlocuit și greu de acceptat.
Pierderea, în suflet, lasă o gaură oblojită cu tristețe.
De multe ori, după o înțelegere a cauzelor (ajutată de o relație medic – apropiat corectă), timpul cicatrizează sufletele oamenilor, cu urmele inevitabile.
Fiecare medic a fost, și el, la un moment dat, un apropiat trist sau furios.
Să nu ocolim mărăcinii situației.
De ce, pe lângă tristețe, apare și furie în spitale?
De ce uneori apropiații sunt furioși?

Furia apare când granițele persoanelor și relațiilor noastre sunt încălcate.
De multe ori furia este declanșată legitim de întrebări cărora nu le putem rezista: „de ce mi se întâmplă mie?”,”de ce suferă el?”
Uneori sunt ciuruite de condițiile nu tocmai bucolice și de așteptările înșelate ale plătitorilor de asigurare.
Alteori limitele personale sunt doborâte, să recunoaștem, de momente de aroganță medicală asociate nefericit cu gesturi nesigure și justificări tardive.
Până aici, truisme îmbrăcate în vorbe pedante, nu?

Dar ce ne facem cu monștrii născuți de credințe nedrepte exploatate mediatic („toți medicii sunt la fel, ascund adevărul, se apără între ei și așteaptă ceva”), de experiențe trecute („și pe bunicu’ la fel l-au omorât”) sau de scenarii catastrofice („știam că n-o să iasă operația, a durat prea mult)?
Dacă medicul a fost investit de la început cu o feudă de așteptări nerealiste („știu că o să îl salvați”) acceptate imprudent de un vasal prea cutezător („va ieși perfect, vă asigur”), tristețea pierderii se poate transforma într-o clipă de criză în furie agresivă.
Furia poate fi o reacție justificată de apărare, ATÂT TIMP CÂT NU ATACĂ PE NIMENI.
Agresivitatea, ca orice război dincolo de granițele proprii, arde fără măsură, distruge fără a alege, batjocorește fără a înțelege. Verbal sau chiar fizic.
Dacă aceste rânduri ne-au răscolit amintiri din vremuri cu halate albe, să reflectăm, vă rog, o clipă la luciul emoțiilor din fântână.
Ele ne pot liniști setea sau ne pot îneca.