Fiecare are în panoplia fizionomiilor personale diverse exemplare: fața de după chef, fața de întâlniri de afaceri, fața de înmormântare (face parte din viață), poker-face… iar unii se costumează online în smiley face și atât.
Numai medicii au posibilitatea conferită de lege să utilizeze fața de după gardă. Aceasta apare în ciuda eforturilor cosmetice (cu rezultate remarcabile la raportul pe spital în rândul colegelor) și a adrenalinei restante care te părăsește și ea în jurul prânzului.
Magazin, după gardă și o oră prin trafic. Achit la casă, aștept bonul, moment în care se produce
o banală și scurtă încurcătură-întârziere-diferență de procedură între casier și vânzător.
Eu cu gândurile mele ghemuite prin cotloane, aștept, absent. (să fi fost 10 secunde? un veac? cine știe.)
Deodată,amândoi incep sa imi ceara scuze disperați pentru „inconvenient”. Surprins, mă uit la ei, spun (și gândesc!) că nu e nicio problemă. Contactul vizual direct nu pare să le liniștească brusca anxietate, mai mult, și șefa lor se alătură ariei părerilor de rău.
Nedumerită de impactul produs, privirea îmi fuge către oglindă. Surpriză, imaginea mea tocmai a încălcat pactul mutual : eu să nu lucrez la ea, ea să nu mă lucreze pe mine. Între 2 sacouri elegante, mă văd șifonat ca o cravată picată după dulap, cu o figură care, tăcută, cere pumni și promite palme.
Brusc, îmi vine să îmi cer și eu, mie, scuze. Dar întrucât știu că și după garda viitoare voi arăta la fel de popular ca a șaptea față a cubului Rubik, renunț.
„Stați liniștiti, e ok, așa am eu fața mai obosita”.
Râdem împreună, ei sunt buni de servit următorul client, eu sunt bun de mers acasă.
