De vreo 10 ani, sub vinovăția sarmalelor și perișoarelor (ah, sigur e ceva sânge otoman pe lângă cel dacic) ce se strecoară pe lângă orice încercare de dietă mediteraneană (totuși, or fi și ceva greci) merg la înot la bazin. Nu îmi fac un merit din asta, dar liniştea de sub apă, ritmul mişcărilor și singurătatea inevitabilă a gândurilor m-au cucerit. În plus, există o civilizație a înotătorilor, o adevărată oază față de deşertul de zi cu zi. Dincolo de politețea intrinsecă a fiecăruia, civilizația e dată şi de regulile de bun simț afişate la intrare.

Aici, la BAZIN, (a nu se confunda cu PISCINA) spre deosebire de politică, nu ai voie să dai genunchi sau coate pe sub apă. Iar dacă se întâmplă, totuşi,  îţi ceri scuze. O altă regulă afișată este că în bazin se înoată pe culoarele din mijloc, iar dacă vrei să mai schimbi o vorbă şi să te relaxezi, le ai pe cele laterale la dispozitie.

Uneori, ca astăzi de exemplu, mai ai și surprize acvatice.

E aglomerat şi toată lumea își vede de înotat conştiincios după un weekend de excese, sperând în epifania cântarului de luni dimineață. Pe culoarul pe care înot solitar se scufundă dintr-o dată două doamne. Le-aş numi DOAMNE BINE, cu tot politically corectness-ul (îl pomenesc fie-i țărâna ușoară, că tot a fost Sâmbăta Morților). Ignoră amândouă  permisiunea care se cere celui deja pe culoar pentru a stabili un sens al înotului (cu sensul vieții par destul de lămurite). Cele două se  plantează (un termen extrem de potrivit)  la mijlocul culoarului şi încep o şuetă statică. Pornesc ezitant din capăt exact ca un Ulysse temător când are în față Scilla şi Caribda. Inevitabil mă opresc în fața strãmtorii şi le spun:

– Mă scuzați, știți, acesta este un culoar pentru înot. Pentru vorbit, dacă nu doriți să înotați, le aveți pe celelaterale.

Surpriză şi indignare revoluționară din prima secundă:

– Unde scrie asta?

– Afară, pe afişul acela.

Eroic, cu un steag imaginar pe care îl flutură în lupta suverană pentru culoar:

– Şi acum ne dați afara?

Un gând trecător mă vede opintindu-mă cu un năvod uriaş în această încercare. Îl alung.

– Nu, doar v-am informat.

Nicio reacție aparentă. Stânci, nu glumă.

Şi pentru că mitologia se mai şi aplică iar celelalte culoare sunt ocupate (cu excepția, fireşte, a celui de bălăcit şi bârfit) mă întorc la capătul culoarului, îmi fac o cruce în cerul gurii şi îmi iau viteză. Cu siguranță legea lui Arhimede mi se aplică altfel decât lui David Popovici, dar aşa motivație nici el nu a avut. Bat apa demonstrativ, măresc strocul, şi mă apropii vijelios de cele două sirene pe care Botero le va fi avut de model. Şi fix când gândul îmi aluneca de la mitologie spre soarta unui kamikaze în contact cu crucişătoarele americane, le văd strecurându-se spre portul culoarului de repaus. 

Nu înainte de a auzi un ultim cãntec de sirenă spre pupa mea:

” r-ați ai dreacu cu regulile voastre. Că nici în apă nu mai e libertate”