În avântații ani ai studenției clinice nu mică mi-a fost mirarea provocată de unul din învățătorii noştri (nu tuturor universitarilor şi nu numai lor le confer acest titlu). Ne strânsese grupa  părinteşte după ce ne auzise escaladând competițional diagnostice care mai de care mai „exacte” despre un bolnav.

– Măi copii, voi ştiți care e cel mai important cuvânt din medicină?

– ………… (12  tăceri diferite dar cu aceeaşi curiozitate)

–  Cuvântul DEPINDE.

Ochi mari în capete (încă) goale şi coate complice în burți ce nu-şi meritau pe atunci acest nume. Dar memoria l-a reținut pe domnul Şenchea, un minifilozof al artei medicale, sau al ştiinţei, dacă vă face să vă simțiți mai siguri.

Zece ani mai târziu Atul Gavande, profesor de chirurgie la Harvard şi autor al minunatei cărți  despre erori medicale ” Pe muchie de cuțit” povestea cât de surprins a fost în anii tinereții de  nu mai  puțin reputatul său dascăl universitar de atunci. Acesta, la întrebările studenților de la vizită („care este cauza febrei?” ” care este diagnosticul exact?”, „care va fi evoluția bolnavului?”) rāspundea cu relativ destule și zâmbitoare NU ŞTIU. Nu îi scădea statura universitară, nu pierdea încrederea studenților ci dimpotrivă, era iubit pentru vulnerabilitatea şi onestitatea lui. NU ŞTIU nu era o expresie a ignoranței ci o recunoaştere a unei stări de fapt. Orice activitate ştiințifică (sau artistică, ei bine, da!) porneşte de la un impas tehnic anterior sau o pânză ori o coală albă.

Gândesc acum, în anii maturității chirurgicale, sper eu, nedublată de o scleroză afectivă,  că NU ŞTIU şi DEPINDE sunt arcul şi săgeata actului chirurgical. Fireşte, aceste arme sunt nefolositoare în condițiile unui țintaş cu adevărat ignorant, ale unei mâini nesigure sau ale unei ținte greşite. Și, ca orice arme, au valoarea lor relativă pe câmpul de luptā. Un NU ŞTIU despre viitoarea evoluție a unei operații  poate fi acceptat lesne ca un act de prudență sau de modestie, după caz. Dar un NU ŞTIU în ce priveşte practica chirurgicală este doar acea pânză albă. Pe ea orele de studiu individual vor trasa apoi cu mână sigură direcția viitoarelor săgeți. Iar DEPINDE nu trebuie să fie finalul sec şi sarcastic al unei conversații pe hol, ci debutul binevoitor al unor explicații. Acestea vor construi structura logică ce se va înfiripa în mintea discipolilor tăi sau vor desena harta viitorului voiaj medical al bolnavului sau aparținătorilor cuprinși de teama necunoscutului.

Cum spunea unul din mentorii mei, dr Ioan Timaru, „calitatea unui chirurg este dată de legătura  lui dintre minte și mână”. Aşteptările noastre ca pacienți au nevoie să suplinească nesiguranța bolnavului cu siguranța medicului. Ne dorim de la el (și bineînțeles, cu atât mai mult de la chirurg) precizie, exactitate și lipsă de îndoială în ce priveşte corpul nostru. Aceste calități sunt fără discuție necesare integral în privința gesturilor operatorii şi apar la unii dintre chirurgi prin talent nativ, la alții prin perseverență. Atunci când vorbim însă de raționamentul medical, uneori dilema e inevitabilă. Pe umărul stâng al chirurgului (vis a vis de îngerul de pe cel drept pe care îl văd uneori cu speranță pacienții) ar trebui să vegheze, precum pe motanul Tom din desenele animate, un mic avocat al diavolului:

„Nu cumva nu ştii sigur? Nu cumva depinde?”

A te crede Atotştiutor este primul pas spre prăpastia de a te crede Atotputernic.

Şi, dincolo de bancul amar că diferența între chirurg și Dumnezeu este că Dumnezeu nu se crede chirurg, nu mă satur să îl citez pe Mark Twain:

„Nu lucrurile pe care nu le știi te bagă în bucluc, ci cele pe care crezi că le ştii și nu e aşa”.