Escală în Amsterdam.
Suficient ca să fugă din sihăstria porților de îmbarcare spre ecumenismul capitalist al duty-free-ului. Asta pentru că, de la aripa avionului o bună bucată de drum, în aeroport se crede în Surinam. De, diviziunea muncii…
Dar…stai! (vorba reclamei) nodurile din ceafă și placa de beton din spate îl fac să se oprească pentru prima dată la un fotoliu (cuibușor ?) de masaj.” In five minutes, bonding your life”. Apărat de discreția (relativă!) a unui aeroport îndepărtat, se încredințează frământărilor dezinteresate ale unor pernuțe de piele. Alternativ cu senzațiile imposibile într-un mall bucureștean („dacă mă vede…”) îi răsar din monitorul aflat deasupra capului lacuri azurii de munte, câmpuri roz de lăcrămioare și zăpezi sedative. Totul e livrat într-o muzicalitate care nu-l lasă să livreze decât un singur gând: ” Ah, Europa asta, ce bună e…”
Tocmai când fluturele exotic de pe ecran, în combinație masivă cu mângâierile îndrăgostite ale spetezei îl fac să cugete la numărul de fecioare comunitare oferite în rai de Bruxelles, apare pe ecran și mesajul UE:
”If you want another five minutes, please insert 2 euro…”
Înjurând birocrația de la Bruxelles, Popescu bea o bere irlandeză, ia un parfum franțuzesc, citește un ziar londonez și o taie românește la coada spre avionul care să-l ducă către un alt colț de Europă. Acolo, majoritatea pasagerilor conversează: ”Srednie veka, Igor?” ”Tri, Natașa, paidiom!” ”Boje moi!!!!”
Oftează Popescu, abandonează înjurăturile bruxelleze și parafrazează în gând o zicere de-a lui Mitică:
„Din Siberia, trecând prin Ucraina și până în Surinam, de ce (mai) zboară avioanele? Pentru că le plătim biletul!„.