Mi s-a părut potrivit într-o dimineață vântoasă și rece de octombrie, contrazisă de o cană de ceai cald și de conversațiile frunzelor pe asfalt să deschid ușa cămării. Aici, pe rafturi acoperite cu hârtie fie albă, fie cu întâmplări, se așează cuminți provizii pentru viața mea și a altora. Pe raftul de jos, sunt sticlele mai vechi și mai noi de admirație, seacă sau dulce, rareori spumoasă. Primite în dar, niciuna cumpărată; banii îți livrează lesne, dar perisabil. Le mai șterg praful din când în când, zâmbesc când citesc eticheta… Tentante, dar mahmureala de după mă fac prudent… Deasupra admirației mi-am așezat borcanele cu fericiri mici. E bine să ți le consumi atunci când le deschizi, să nu se zaharisească. Să ne înțelegem, la singular Fericirea nu există în comerț și poate duce la obsesii periculoase. Vreau-nu vreau, peste toate am și câteva borcane cu murături triste. Sărate, amare sau acre, au rolul lor în dieta vieții mele. Chiar dacă se mai sparg și dau micilor fericiri un gust neplăcut, trebuie consumate la timpul lor: cum altfel aș putea să știu ce înseamnă dulce? E bine când, în șuierul ei de viață, mai șterg praful din cămară. Altfel risc să mă viețuiască, mai știi, câte un șoarece care roade și spurcă merindele, înspăimântându-mă. Și, deși îmi place să ofer și altora câteva mici bucurii din cămară, e bine să țin cheia la mine.