Ai revenit în tine după o îndepărtată absență. Te sărbătorești decent, fără artificii înșelătoare, constant. O suită de mici bucurii îți propulsează viața zi de zi. Începi să iradiezi energie către cei din jur și te hrănești în schimb cu zâmbetele și cu aprecierea lor. Te simți bine! Din ce în ce mai bine! Foarte bine! Cel mai bine???
Tentația absolutului mușcă iar, cu nesaț, din tine. Dar nu mai este „fata morgana” a unui ideal exterior, ci pofta fără margini a unei perfecțiuni interioare pe care cei din jur să o aprecieze permanent și, de dorit, din ce în ce mai mult. Un infinit mare înlocuit de un infinit mic, al ”treburilor dinlăuntru”…
Reîntâlnirea cu tine este un capăt de drum sau o intersecție? Vanitățile exterioare te îmbrățișează când interiorul tău devine atractiv și permeabil pentru cei din jur. Calypso și ucenicele ei l-au momit preferențial pe Ulysse pentru că el, cu puterea sa lăuntrică, reprezenta premiul cel mare. Miza unei conștiințe puternice crește intensitatea și duritatea jocului, iar o regăsire interioară, prin lumina și liniștea pe care o poate aduce, este un soclu ideal în ochii ezitanți-admirativi ai celor din jur. Cumințenia ostentativă, suferința asumata ca o decoratie, filantropia fără anonimat sunt măști convenabile ale vanității. Depinde de măsura ta pentru a-ți direcționa atomii ego-ului tău spre o reacție de fuziune permanentă. Lipsa unui feedback propriu permanent (ei bine, nu am găsit în limba română o exprimare echivalentă-de ce oare?) îți poate conduce energia dobândită spre fisiune: „sunt cel mai bun și trebuie să rămân așa” (Lance Armstrong) sau „sunt atât de bun încât ceilalți nu mă merită” (Oskar Pistorius).
Adevărata Odissee constă în infruntarea ciclopului-sfidarea lui Calypso-smerenia întoarcerii acasă ca un cerșetor sau în zecile de ani petrecuți fără a regreta țintuirea de catarg?
La aceste gânduri prea puțini au puterea sa găseasca, spre zenitul vieții, un răspuns, care, îndeobște, le rămâne doar lor. Dar a-ți pune întrebarea poate fi suficient de bine.