Într-un mediu mustind de formalism și de „lasă-i să vorbească, știm noi cum merge treaba”, un glas preoțesc (departe dealtfel în viața zilnică de spiritul rasei) a slobozit smerit zicerea „să ducem unii altora neputințele noastre”.
Fascinat de mireasma discretă de spirit răspândită în acel deșert am zăbovit cu gândul, dar mai ales cu sufletul.
Există un proverb: „O bucurie spusă altora se dublează, iar un necaz împărtășit cu alții se înjumătățește”. Zilnic dăruim celor din jur bucăți mai mari sau mai mici ale împlinirii noastre. Și conform acestei burse morale, mai și primim. Dimensiunea înțelegerii și ajutorului variază după capacitatea de moment a celui care dăruie dar și după nevoia celui care primește.
Uneori însă, nu ne depășesc neputințele altora? Dacă le dăm din noi, fără măsură, nu ne simțim storși sufletește, incapabili de a ne bucura de lucrurile care în mod obișnuit ne aduceau zâmbetul?Și atunci, binele nu costă?
Intrigat de nedumerirea mea am căutat pe net (acest cler propovăduitor al zilelor noastre) sursa și autorul spuselor preotului. Originalul era scris de apostolul Pavel în epistola către Galateni:
„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel Legea lui Christos”.
Și atunci, fără vreo revelație mistică, am înțeles. Există un surplus de griji al oamenilor împăcați cu ei înșiși, dar pe care viața îi încearcă din când în când. Există și neputințe ale unor oameni subunitari, confortabili în prăbușirea lor. E mai lesne să preiei o povară de pe umerii unor vecini de drum decât să umpli sisific goluri care nu dau semne că ar vrea să se închidă. Cum spun britanicii, „când plouă, nu ține umbrela deasupra rațelor”. Pe lângă faptul că e inutil, te udă rău.
Sună a judecată aplicată oamenilor? Nu, atât timp cât se judecă singuri, printr-o măsură doar de ei știută.