Dimineața geroasă și grija de părinte îți poartă pașii cu grăbire la un concurs „open” de scrimă. O curte a mușchetarilor cu asalturi în toată regula și după toate regulile. 66 de purtători de sabie, „trăgând” pe planșă indiferent de sex sau de vârstă, de la 4 la 17 ani.
Înțelegi apoi că părinții presărați printre planșe sunt osatura iar arbitrii (de cele mai multe ori părinți și ei) sistemul nervos ce setează cu reglaje fine această erupție de viață. „En garde”…” Fiți gata”…”Porniți”.
Copiii- mici omuleți serioși cu cască, „lame” și sabie- își salută solemn adversarul la debutul și finalul confruntării; unica abatere (din 300 de asalturi!) de la regulă este sancționată prin chemarea publică la „directoratul concursului” a împricinatului; moment de ochi mari , șușoteli respectuoase și țineri de minte îngrijorate pentru viitor.
Un băiețel de 5 ani își confruntă frica în tușele trase cu un adolescent de 2 m; și-o desființează treptat, protejat de felul – grijuliu dar corect- în care punctează adversarul și de încurajarea antrenorului: „nu există frică în scrimă”.
Tristețea apare, inevitabil și cu lacrimi de băiețel, după o „ripostă” pierdută decisiv. Lacrimi mângâiate, nu șterse, de colegii care îl îmbrățișează: „ai tras bine”…”e mai mare decât tine”…”și eu am ieșit în optimi”.
Greu părinților să vadă cum copilul le este împuns, lovit, căzut, fie și în cadrul unui concurs. Strângerea de inimă se micșorează atunci când micuțul întoarce casca spre ei între tușe. Știe că AI LUI sunt acolo dar și că poate continua să se lupte EL, fără să îi țină nimeni sabia. Cât de greu îi este însă antrenorului-părinte al cărui elev favorit chiuie adolescentin pentru că a câștigat un asalt greu în timp ce fetița sa plânge pentru că a pierdut pe planșa alăturată…
Cu toată protecția căștii și a lame-ului, apar uneori și mici linii roșii pe pielea micilor sabreri; viața în pantaloni scurți nu îi protejează mereu de durere, dar își poartă micile răni ca pe niște decorații.
Ieșiți din concurs (după 6-7 asalturi, cu stima de sine împlinită) cei mici încing pe jumătate de sală (cu sfatul și organizarea „directoratului”!) un meci de fotbal, în paralel cu zgomotele tăioase ale celor calificați mai departe. Micile furii de după competiție se varsă profilactic în bucuria jocului.
Din semifinale, toți se reunesc să își susțină favoriții. Nu vezi în viața oamenilor mari mai multă pasiune decât în ochii unor preșcolari care răgușesc strigând „Hai Mihai ” și „Hai Matei”. Iar finalul asaltului, mostră de copilărie ecumenică, topește cele două galerii într-un unic „Hai Mihai și Matei” care cutremură sala. Fanatici ai stadioanelor și ai campaniilor electorale, aceasta este solidaritatea!
Toți (concurenți și arbitri) câștigă admirație, o cupă, o diplomă, un prieten. Se stabilește ierarhia valorilor, dar fără a exista VIP-uri sau vanități de talk-show-uri. Să fii mai bun, dar nu decât ceilalți ci mai bun ca tine însuți.
Și care exit poll poate întrece în fidelitate răspunsul unei scrimere de 6 ani la nedumerirea directorului de concurs de a nu fi fost și el premiat:
„Îți dau eu ciocolata mea!”.