Avea șapte clase interbelice, motiv de pendulare neîncetată între mândria depășirii celor patru clase obișnuite ale satului de atunci și regretul neîmplinirii lor cu un liceu sau o școală profesională.
Setea de citit rămăsese și la aproape 80 de ani, fără discriminare, de la foile de calendar bisericesc sau laic și până la lucrarea de doctorat despre logica fuzzy a băiatului inginer. Citea la ceasul serii ziare, citea cărți, ar fi citit și cuvinte pe sârmă dacă ar fi întâlnit. Actul în sine al cititului era mijlocul ei de înălțare dintr-o lume care o silea dealtfel, prin copii, animale, porumb, să fie pe deplin cufundată în restul timpului.
Și mai avea mamaia (să îi spun bunica ar fi o trădare) felul ei de a scrie, și altceva decât rețete si acatiste.
Când scărmăna lâna oilor în fuior, răscolea parcă amintiri și experiențe torcând apoi cu degetele ei firul asemenea unui scriitor mângâind cuvinte. După pricepere, după răbdare și după împlinirea celor toarse, firul era mai delicat sau mai gros, ca o frază ieșită de sub o mână dornică să își scrie o haină pentru emoții.
Uneori tricota o poveste de îmbrăcat pentru inima, pentru capul sau pentru degetele noastre. Opera ei de lână fie strălucea asemenea unei ediții de lux in culori si desene luminoase, fie (doar?) ne făcea, precum un text ce ne contopește cu noi inșine, să ne încălzim și să îi simțim fibra intimă.
Alteori, așezată la laptop-ul războiului de țesut, punea firele în slujba unui întins textil al neuitării prin care nepoții, călcându-l, să o pomenească de-a pururi, asemenea citărilor din bibliografii. Și azi, uneori, deloc întâmplător, sunetul tastelor îmi răsună a ciocnit de pedale si fuscei de lemn.
Mâinile noastre, fie că lucrează în lână, cuvinte sau carne, poartă promisiunea unor amintiri viitoare.
Lucrurile țesute (scrise în fire?) de bunicile noastre ne mai intâlnesc și acum prin câte un colț, ca o carte al cărei înțeles îl știm numai noi, cei care le citim și astăzi mâinile.