De când s-a deschis istoria, paleta bucuriilor omenești a evoluat de la izbânda colectivă a doborârii de mamut și întronarea ca stăpân de peșteră până la satisfacția obținerii de bolid și a cuceririi unui vârf, prea des social și prea rar alpin. Gama motivelor bucuriei umane a explodat pe un portativ infinit, cuprinzând de-a valma achiziții, deveniri, reveniri și parveniri.
Mii de proiectile furnizoare de endorfine, de la dimensiunea unui cartuș până la pretenția unor bombe termonucleare, dau târcoale terminațiilor noastre nervoase, căutând pretextul de a le invada, live sau mai nou online.
Ai zice că și răspunsul nostru emoțional ar trebui să fie pe măsură, variind de la un zâmbet, trecând printr-un chiot și culminând cu apocaliptice convulsii de veselie.
Dar, surpriză! Că izbândești în carieră, că dobândești vile, conturi și puteri, că îți plimbi câinele sau că primești un zâmbet recunoscător, nu poți fi mai fericit decât te lasă măsura intervalului tău de bucurie.
Din fericire(!), natura și măsura ne-au limitat la capătul axonilor butoiașele de mediatori, asemenea proviziilor de apă de pe puntea corăbiilor ce se încumetau să traverseze Atlanticul.
Cu prea puțină apă ne-am stinge de sete în traversarea vieții noastre.
Cu prea multă (după poftă!) intrăm într-un ruliu interior, răsturnându-ne la prima furtună.
Fie că e într-o cană aurită sau de lemn, aceeași măsură de apă primesc și căpitanul care strigă comenzi, și marinarul care înalță pânzele și musul care freacă puntea.
Și, de ce nu, și călătorul care privește apusul de pe dunetă.
Să o bem LA timp și ÎN timp.
#suturadegand