Când secolul XX a fost denumit cu copilărească neprevedere secolul vitezei, doar carnea omului a fost cea care a preluat riscul deplasării cu iuţeli neverosimile. Gândul îţi curgea fluid, chiar dacă zburai cu mii de kilometri deasupra semenilor, neameninţat de invazii neanunţate de date.
Copil teribil al celui de dinainte, secolul nostru (?) XXI ridică şmecheresc pariul punând creierul uman în blenderul vitezei. Fie şi cufundaţi într-un fotoliu, accesăm divizii de gigabiţi inaccesibile într-o viaţă părinţilor noştri. Sau ne accesează ei pe noi, transformându-ne în tremurătoare caruseluri cu o viteză ameţitoare?
Drăgaica Buzăului meu de copil era populată anual de celebrii căluşei, lanţuri cu scaune ce se roteau în jurul unui ax central ce conţinea motorul. Fără a-mi dori să încerc, eram fascinat când vedeam efectele forţei centrifuge: cu cât viteza de mişcare era mai mare, cu atât lanţurile se depărtau de centru… şi între ele. Tineri curajoşi spre inconştienţi îşi apropiau scaunele partenerelor, fără a îndrăzni totuşi să sară.
Oare azi asaltul gigabitilor nu ne plasează pe scaune în care, din posturi diferite, ne învârtim în jurul sufletului nostru, fără a-l atinge? Se amestecă pe parcursul unei zile, adeseori în câteva fracţiuni de secundă fisurată de telefon sau net, o cascadă de roluri. De părinte, de soţ, de iubit, de părinte, de prieten, de medic, de prieten, de fiu (fericit cel care mai are cui să fie!), de rudă apropiată / îndepărtată, de client, de şofer… de ce nu, şi rolul de străin. Ne îndepărtăm de noi înşine malaxaţi în centrifuga informaţiilor. Uneori, sub pretextul lipsei de timp dar ghidaţi în fapt de viteza celor din jur trecem periculos dintr-Unul într-Altul. Persoana a treia, niciodată persoana I. Cascadori ai empatiei, ignorăm posibila zdrobire a emoţiilor (şi uneori şi a corpului, când se ciocneşte postarea pe Facebook cu rolul de şofer pe autostradă).
Această gimnastică emoţională extremă ne cere fie o flexibilitate care uneori ameninţă fierbetonul structurii noastre de a fi, fie un înveliş de plumb care ascunde celorlalţi miezul propriu, radioactiv – şi, inevitabil, ne ascunde pe noi.
“Vino-ţi în fire!” vorbe folosite pe vremea când a fi tu însuţi era o condiţie elementară a unui dialog. Astăzi, (re)venirea în fire apare când motorul încetineşte şi căluşeii distribuţiei noastre în viaţă se aliniază cuminte lângă axul care le-a dat energie.
Când nu sună telefonul.
Când nu bipăie whatsapp-ul.
Când nu are nevoie copilul de noi. Nici soţia. Nici vecinii. Nici rudele. Nici şeful. Nici clienţii/pacienţii. Nici retriever-ul.
Când nu adormim prea repede…
Ar putea lumea supertehnoinformatizată de azi să printeze 3D un NEnegociabil buton de pauză ? Materie primă? Din pasiuni, din sport, din natură, din muzică şi cărţi. Şi obligatoriu, butonul să nu fie o reţea “socială” (folosesc ghilimelele ca protest…).
Ca să nu ne reunim cu sinele doar la terminarea bâlciului.