Au început cu copiii.
Înnebuniţi de soft, display şi online, a fost logic să îi înveţi matematică şi alte necopilăreli folosind tablete şi smartphone în locul manualelor greşite, interesate şi neinteresante. Oricum în timpul orelor erau cu ochii numai în “electronice” aşa că folosirea raţională a timpului s-a impus. De la grădiniţă până la facultate lupta cu cartea a făcut loc dulcei blegeli în faţa ecranului, ca o punte necesară între imposibilitatea de deplasare a sugarului şi imobilitatea vieţii de adult conectat.
Bibliotecile au preluat stindardul. Valurile de e-book inundaseră deja piaţa, iar noile generaţii de Arial şi Times New Roman priveau ca pe o curiozitate jurasică spinările rafturilor din ce în ce mai dezvelite de cărţi din marile biblioteci universitare. Sălile de lectură s-au extins până la dispariţia locurilor de depozitare ale volumelor şi au fost repopulate cu sute de monitoare pe care rulau volume (încă) greu abordabile online.
Lipsa cererii a afectat oferta iar producătorii de carte s-au orientat spre imaterialul terrabitilor, renunţând la fabricarea unor cărţi care presupuneau maşini, energie, distribuţie şi, din când în când, greve de personal prost plătit. Librăriile au fost împărţite între marile firme de telefonie mobilă şi cele producătoare de gadgeturi. Gutenberg rămăsese prins între un nume de site şi unul de stradă lăturalnică. Pe lângă cărţi au dispărut creioanele, gumele şi stilourile. Nimeni nu mai scria caligrafic sau ilizibil. Se tasta democratic şi uniform.
Locuinţele au fost ultimele redute în care paginile tipărite între 2 coperţi au rezistat (termenul de “carte” căpătase o conotaţie arhaică precum papirusul). Oamenii ocupau cu cărţi inutile metri cubi din casa plătită cu 1000 de euro pe metru pătrat. Obişnuinţa ori pasiunea secretă s-au dezintegrat în câteva zile atunci când s-a propagat pe net un zvon. Site-urile serioase ale fostelor cotidiene internaţionale au preluat ştirea că o bacterie ucigaşă s-a cuibărit între paginile tipărite în trecut în ţările ce ofereau muncitorilor tipografi 1 dolar pe zi şi o masă caldă (pentru a reuşi să vândă cu un mic profit în ţările dezvoltate). Ultimele edituri dispăruseră între timp sufocate între viteză, ineficienţă şi respingerea tinerei generaţii, dar bacteria rămăsese. Amănuntul că informaţia apăruse iniţial pe un site obscur (aflat dealtfel în proprietatea unui mare editor e-book) nu a fost important; decisivă a fost apariţia rapidă a ştirii, de frica mediilor concurente. Panica s-a instalat înainte de publicarea rezultatelor unei anchete epidemiologice (microorganismele au prostul obicei de a rămâne în urmă cu replicarea faţă de viteza internetului). Primăriile s-au confruntat cu saci întregi de gunoaie tipărite, de la Shakespeare la Kazantzakis, care au paralizat pentru câteva zile salubrizarea şi au stârnit îngrijorarea ecologiştilor preocupaţi de viitorul planetei: “în regulă, nu se mai taie bieţii copaci pentru aceste relicve neigienice, dar ştiţi în câte sute de ani dispare o copertă de carton de-a lui Hugo?”
Noroc cu donatorii anonimi care au organizat un fond de caritate (inspirat numit “Pentru sănătatea planetei”). Ideile tehnologice nu au lipsit şi la fiecare colţ de stradă, lângă vechile toalete ecologice, au apărut mici incineratoare pe bază de energie solară. În fiecare săptămână se organizau între vecini mici întâlniri de ardere a cărţilor. În urmă cu 150 de ani, în 1934, ar fi fost un bun prilej naţional de socializare ideologică, dar acum se ştia oricum totul de pe facebook, snapchat, instagram şi mai noul BtB (Burn these Books).
………………………………………………………………………………………………………
Seara de septembrie era caldă, micul aparat din materiale biodegradabile mistuia volume iar fumul discret se ridica din Numele trandafirului şi Divina Comedie. Ochii din piaţă erau aţintiţi în ecrane peste ştiri, poze şi, mai rar, câte un e-book. Pentru sănătatea mentală a populaţiei se înfiinţase o Editură a Adevărului, la petiţia larg împărtăşită online a unei asociaţii de tineri istorici revoltaţi de perspectivele diferite (şi prin urmare destabilizatoare) ale autorilor de produse literare. Din fericire, rapiditatea tehnicii moderne nu a necesitat personal dedicat urmăririi şi restabilirii faptelor istorice: un soft de ultimă generaţie a revăzut în câteva ore întreaga literatură mondială, de la nesigurul Socrate până la dilematicul Pleşu şi a eliminat pasajele, cărţile şi autorii necorespunzători. Inclusiv pe răuvoitorul Orwell. Un singur Adevăr, fără îndoieli, regrete sau alternative. Nu definitiv, însă, pentru că aşa cum spusese cineva în urmă cu 80 de ani, “principiile se adaptează la conjuncturi”.
Doar în câteva case, mai mulţi nonagenari indiferenţi la bacterii se întâlneau seara să-şi împrumute cărţile ascunse cu grijă în poduri. Softul Adevărului aflase, desigur, dar a considerat că, sub raport cost-profit, nu este necesară o reacţie: timpul va rezolva şi această ultimă problemă de critică literară.