Trăim într-un război al stelelor vieții noastre. Ne rotim pe orbită în jurul unui om care ne atrage prin greutatea ideilor lui; ne păstrăm ascunsă față de el fața întunecată sufletului, din orgoliu. Ascunsă față de cel admirat, dar neferită de ploaia de meteoriți informaționali. Nu avem comunicare, avem comunicații. Suntem bombardați zilnic, ritmic, feroce, cu informație. Nu tragi aer în piept fără să te agreseze biții: kilo, mega, giga, terra… mai mult, mai repede, nu contează dacă mai bine sau mai rău. Îi ducem în spatele inimii ca pe niște cocoașe mândre, de sub care empatia noastră se zbate să iasă.
Orbitând staționar în jurul unui om suntem la o distanță suficient de mică pentru a-l fotografia 24 de ore din 24 și suficient de mare pentru a ne păstra impresia de sine… Nici prea aproape, nici prea departe…
Să riscam caderea in sinele lui ? Stăm… ne gândim…scutul termic al orgoliilor noastre e o biată foiță de hârtie… dacă ardem și îmbrățișăm neantul? Și clipa trece…
Unii oameni pot fi adecvați nevoilor noastre; sub povara calculelor de traiectorie, în puținele clipe libere pe care ni le lasă agresiunea informațională, timpul întâlnirilor este mai mereu inadecvat. Ratăm astfel momentul intrării optime în atmosfera unei cunoașteri hotărâtoare, rămânând într-o tangență perpetuă.
Lumea se învârte, unii au murit ca să spună asta.