,,Dumneavoastră medicii nu aveţi voie să greşiţi!;, o frază pe jumătate speranţă şi pe jumătate sentinţă. ,, Trebuie să fiţi perfecţi,, se continuă de obicei, ca un ȋndemn de (ȋnghe)suire pe un soclu instabil.
Noi, medicii, fiind doar o felie din tortul dulce-amărui al omenirii, putem greşi.
Cum? În această lume perfectă ȋn care noi oamenii mâncăm sănătos, nu fumăm, nu consumăm alcool, nu poluăm şi respectăm toate normele de igienă fizică şi psihică , ȋndrăzneşte cineva să greşească faţă de sănătatea noastră, chiar dacă există protocoale de tratament?
După cum spunea profesorul de chirurgie de la Harvard Atul Gawande (autor al unei remarcabile şi singulare cărţi despre erorile medicale)-,indiferent ce măsuri s-ar lua, medicii greșesc uneori și nu e deloc rezonabil să li se impună să atingă perfecțiunea. Este rezonabil, în schimb, să li se ceară să nu înceteze să aspire la îndeplinirea unui asemenea obiectiv”.
Apelând la mitologie, poţi aspira la zbor, precum Dedal, dar nu e recomandabil să stai permanent lângă soare, precum Icar, pentru că te vei prăbuşi fulgerător. Neȋntâmplătoare diferenţa de vârstă şi experienţă ȋntre cei doi, diferenţă care poate desena drumul de la aspiraţie spre orgoliu.
În congresele de chirurgie sesiunile de black videos ȋn care se prezintă greşeli făcute ȋn chirurgie, sunt cele mai populate de chirurgi dornici să vadă că şi cele mai mari nume greşesc şi, mai mult decât atât, au puterea să o recunoască.
Purtăm cu noi greşelile noastre nu numai ȋn conferinţe profesionale.
Le invităm şi ȋn nopţi nedormite de ȋntrebări (oare dacă nu ȋl operam nu ar fi trăit mai mult? oare dacă aş fi injectat la endoscopie mai multă adrenalină s-ar fi oprit sângerarea? oare colecţia de la tomografie este serom, abces sau hematom?)
Ni le putem reaminti ȋn săli de judecată (ȋn Statele Unite – şi ȋnclin să cred că nu numai!- nu există medic să nu fi trecut cel puţin o data, justificat sau nu, printr-un proces de malpraxis.
Nu de puţine ori ȋntrebările acelea rămase fără răspuns iau ȋn medici chipul infarctelor şi accidentelor cerebrale.
La sfârşitul secolului 19 prestigiul profesorului Robert Koch a fost sfărâmat iar el a căzut pradă oprobriului public când speranţa generală pusă ȋn tuberculină ca tratament al TBC-ului a fost infirmată după utilizarea pripită pe mai mulţi bolnavi. Experienţa dobândită a fost ȋnsă folosită pentru folosirea preparatului respectiv ca metodă de diagnostic al acestei teribile maladii.
Ca şi ȋn viaţă, putem greşi atât timp cât recunoaştem şi ne ȋndreptăm greşelile, iar ideal e când ȋnvăţăm din ele. Ale tale sau ale colegilor, greşelile se concretizează ȋn experienţa oferită, alături de protocoale de tratament, bolnavilor.
Faptul că pe drumul public există reguli, semne de circulaţie şi limitări de viteză nu elimină accidentele ci scade (eventual!) numărul lor. Participanţii la trafic, ca şi bolnavii (ȋn fond, cam aceiaşi) sunt diferiţi unul de celălalt. Cel puţin până la introducerea maşinilor fără şofer sau a androizilor.
Problema e… pe cine mai ȋnvinovăţim atunci?