Recunosc, după atâta secetă în oferte, promisiunile întâlnite au fost care mai de care mai generoase. Câte unul de pe spalierul de sus te privea dulce în ochi, promițându-ți satisfacții neîntrecute viitoare și să îți umple și buzunarele cu boabe, nu numai găleata, dacă-l vei alege. Altul se baza pe pedigree-ul lui, fiind binecunoscută predispoziția noastră spre soiuri externe altoite în bălăcăreala autohtonă. Dimpotrivă, următorul în șir se proclama a fi de viță nobilă românească, fără urmă de buturugi putrede din afară care să ne ducă la dureri de cap. Altă alegere, aurie, nu contenea să îmi susure cât de bună e… Ultimul ciorchine atârna bogat în fața ochilor, în toată greutatea lui: ”Cum ai putea sa nu mă alegi pe mine? Am tot ce îți trebuie, și, ca să nu îți faci griji, și pe cine trebuie…”.
Noroc cu experiența mea de pionier care și-a început fiecare an de școală gimnazială cu campania viticolă. Am gustat din fiecare, zâmbind la pasagera sa putere de convingere parfumată. I-am pus apoi în găleți diferite, după culoarea și promisiunile olfactivo-gustative ale fiecăruia.
În fiecare sezon ciorchinii își storc boabele pentru un must care ne amețește mințile și ne umflă burțile câteva zile. Nu mult după campania viticolă vine vremea cupajului… toate soiurile „alese” se înghesuie în aceeași putină, fermentează un timp și îți servesc câte un vin care, după obiceiul locului, te conduce spre amețeli urmate de o mahmureală generală.
Numai că, din câte aud și văd, vine filoxera.
Ce bem de acum, țuică, whisky, schnaps… votcă?